Calea mântuirii este una singură: Iisus Hristos, prin harul Său şi credinţa noastrâ în Acesta. Sfârşitul lucrării Sale va împlini toate cele făcute cunoscute nouă prin Cuvântul lui Dumnezeu, definitivând şi aceasta eră (veac) a lucrării Sale. Cei aleşi (adormiţi sau vii) vor fi chemaţi la Domnul Iisus Hristos; ceilalţi îşi vor căpăta pedeapsa veşnică. Sârguiţi-vă sa fiţi găsiţi pregătiţi. Domnul vine! "Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse! / Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi!"
Se afișează postările cu eticheta rau. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta rau. Afișați toate postările
14 iun. 2022
LUPTA CEA BUNĂ_1
Labels:
1,
adevarul,
bine,
calea,
capcana satanei,
cea buna,
credinciosi,
cunostinta,
Dumnezeu,
fagaduinta,
gratia,
harul,
Iisus Hristos,
intunericul,
lupta,
moartea,
pacatul,
rau,
vesnica,
viata
5 mar. 2022
SFÂRŞITUL VEACULUI_3
Labels:
3,
bine,
credinta,
darul,
Dumnezeu,
Iisus Hristos,
in veci,
ispite,
lepadare,
nu minte,
pacatele,
rau,
sansa mantuirii,
satana,
sfarsitul veacului,
smerire,
stanca,
viata vesnica,
ziua judecata
1 feb. 2021
CUM A ÎNCEPUT_(1)
27 iun. 2020
HULA
Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6:24). Amin!
14 apr. 2020
SMOCHINUL NERODITOR
Ori spuneţi că pomul este bun şi rodul lui e bun, ori spuneţi că pomul e rău şi rodul lui e rău, căci după roadă se cunoaşte pomul (Matei 12:33)
16 ian. 2020
VREME TRECE, VREME VINE
“Ce e rău şi ce e bine
Tu
te-ntreabă şi socoate;”
Glossă
– Mihai Eminescu
Omenirea a făcut, de-a lungul istoriei sale, multe
salturi înainte, de tot atâtea ori de câte ori s-a luptat cu răul, l-a
identificat şi l-a supus oprobiului, străduindu-se să-l îndeparteze din viaţa
de zi cu zi, nelăsându-l a prinde rădăcini.
Răul are însă două puteri subtile: are nenumărate feţe şi ştie să şi-o
disimuleze pe fiecare într-una a binelui.
Nu este de mirare că păcatul originar a fost introdus în viaţa omului
prin minciună şi seducţie, ambele practicate cu măiestrie de părintele tuturor
relelor şi al minciunii: “…El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a
stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna,
grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44)
De atunci încolo a început bătălia omului cu răul şi, de-a lungul
timpului, ea s-a multiplicat şi diversificat, funcţie de feţele arătate de
acesta, devenind însă din una deschisă şi brutală, una subtilă, vicleană, dar
cu mult mai distructivă, prin consecinţe, pentru rasa umană.
Ajunsă aprope de finalul profeţit, bătălia nu se mai poartă pe faţă,
căci răul s-a disimulat, în întregul său, în bine, şi cu complicitatea benevolă
sau smulsă prin înşelăciune a oamenilor. Ea a devenit, în regatul lumesc, una
aparent indefinită, între două armate total disproporţionate; cea a răului,
care târăşte dupa ea majoritatea locuitorilor pământului, amăgindu-I pe aceştia
că se află pe calea cea bună şi aceea a binelui, care, în prezent, luptă
aproape în van şi fiind permanent dezavuată, imputându-i-se că se opune
progresului şi binefacerii, prin confuzia premeditat indusă între acestea şi
false idealuri umane şi sociale precum: democraţia, libertinajul, drepturile
omului, discriminarea pozitivă, convergenţa civilizaţiilor, emergenţa politică,
economică şi religioasă ş.a.
Dar noi “Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea
celui rău” (1 Ioan 5:19) si a cohortelor sale de slujitori dinainte descrişi,
după cum urmează: “Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de
viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de
înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori de
Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi
părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; /
Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele
ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi
încuviinţează celor care le fac” (Romani 1:29-32).
Interesantă răsturnare de situaţie: răul, din vânat a ajuns vânător, iar
binele, din motorul dezvoltării umane a ajuns retrograd!
Ce este de făcut în această situaţie?
Aşa cum ne îndeamnă şi marele nostru geniu naţional, spiritul cel mai
curat şi chintesenţa românismului creştin, în versurile din motto-ul de mai
sus, va trebui să cercetăm cu sârguinţă şi sinceritate spre a cunoaşte
adevărul, cu scopul de a putea discerne, acum, în ultimul ceas, ce este bine,
de ceea ce este rău, spre a ne desprinde din lanţurile perfid aruncate în jurul
nostru, după cum scris ne-a fost lăsat: “Şi să nu vă potriviţi cu acest veac,
ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui
Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2).
Este o certitudine venită, mai ales, din învăţăturile lăsate de Iisus
Hristos: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan
8:32).
Revenind în zona concretă a vieţii cotidiene, asta înseamnă că va trebui
să continuăm lupta strămoşească de devoalare a răului şi de a-l expune
oprobiului până la erodarea sa completă, cu aceeaşi consecvenţă cu care el îşi
schimbă feţele şi seduce tot mai mulţi aderenţi la armata sa dezgustătoare.
Fibra noastră creştină s-a construit cu răbdare şi cu jertfe greu de
cuantificat, aduse pentru păstrarea valorilor moralei creştine, legea de esenţă
divină ce a protejat omenirea în faţa unui adversor insidios şi lipsit de orice
urmă de îndurare: “Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce
se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în
picioare de oameni. / Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe
vârf de munte să se ascundă. / Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în
sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. / Aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească
pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:13-16).
Ultimii 30 de ani au adus însă acea răsturnare de situaţie pe care o
aminteam mai sus, ceea ce ne îndeamnă a gândi că răbdarea lui Dumnezeu este
aproape de sfârşit, iar lucrarea finală de rătăcire este nu numai începută, ci
ajunsă chiar lângă apogeul său. Sub ochii noştri răul îşi trâmbiţează
victoriile şi le prezintă poleite cu o aură mincinoasă, care să le confere o
alură de binefăcători susţinătorilor săi, acelor josnice specimene umane ieşite
din tenebrele unei conspiraţii negre, care încearcă să îşi mondializeze
prezenţa şi să îşi îndeplinească visul multimilenar: fondarea imperiului
monocromatic al întunericului.
Mai poate oare Dumnezeu răbda o astfel de decadenţă şi desfrânare?!
“Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o
împiedică acum va fi dat la o parte. / Şi atunci se va arăta cel fără de lege,
pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu
strălucirea venirii Sale. / Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan,
însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, / Şi de
amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea
adevărului, ca ei să se mântuiască. / Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o
lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce
n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2 Tesaloniceni 2:7-12).
Ȋnţelegeţi ce se va întâmpla la sfârşitul veacurilor cu cei necredincioşi?
Dumnezeu le va trimite o aşa lucrare de amăgire, care nefiind de sorginte
umană, ci una supranaturală, nu va putea fi nici sesizată de aceştia şi, ca
atare, nici respinsă, deoarece “… cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu
a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18) “…şi cel
ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept” (Luca 16:10).
De aceea ni s-a spus că în vremurile din urmă “Cine e nedrept, să
nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să
facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apocalipsa
22:11).
În lupta noastră cea bună, nu trebuie să încetăm a demasca toate acele
specimene josnice ce prăpădesc pământul şi a menţine aprinsă flacăra justiţiară
care să aduca la lumina faptele lor, astfel încât până la ziua dreptăţii şi a
judecăţii să smulgem, dacă este cu putinţă, cât mai mulţi rătăciţi din ghearele
diavolului şi să-i readucem, în cunoştinţă de cauză, pe calea cea bună şi
mântuitoare dăruită nouă prin prea marea dragoste a lui Dumnezeu: “Căci
dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum
este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu" (Romani 1:17).
Ȋnţelegem de aici că acţiunile celor necredincioşi vor fi, ca şi numărul
acestora, copleşitoare şi vor conduce orânduirea lumească după falsele lor precepte pe care le vor motiva
printr-o aşa zisă înţelepciune şi ştiinţă, care le furnizează lor nenumărate
considerente prin care să-şi susţină căile pe care au apucat.
“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici
nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită
s-a întunecat. / Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1:21,22),
astfel împlininâdu-se cele scrise: “Cel care este de la Dumnezeu ascultă
cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la
Dumnezeu” (Ioan 8:47).
Ce vom face noi, fiindcă ni s-a spus a asculta de conducătorii lumeşti?
În primul rând că această ascultare este datorată cu prezumpţia că
aceştia au dedicaţie către probitate morală şi cel puţin bunăvoinţă şi
bunăintenţie, atât în plan administrativ: “Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei
orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, / Fie dregătorilor,
ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre
lauda făcătorilor de bine; / Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin
faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără
cunoştinţă” (1 Petru 2:13-15 – îngroşarea îmi aparţine), cât şi în plan
spiritual: “Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei
priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă
aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei
13:17 – îngroşarea îmi aparţine). Altfel toţi aceştia sunt ca nişte pomi cu roade rele ce-şi merită
soarta: “După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din
spini sau smochine din mărăcini? / Aşa că orice pom bun face roade bune, iar
pomul rău face roade rele. / Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău
să facă roade bune. / Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se
aruncă în foc” (Matei 7:16-19). Degeaba se vor întrece în tot felul de
promisiuni şi vorbe meşteşugite spre a-şi motiva acţiunile şi rezultatele
acestora, căci: “Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti,
oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12:36), “Pentru că noi toţi
trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia
fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5:10).
Ei sunt precum cei prezugrăviţi de Apostolul Pavel: “Dacă însă cineva nu poartă
grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este
mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8).
Apoi este evident că trăim în acea eră în care lucrarea de amăgire deja
se manifestă şi se multiplică pe măsură ce netrebnicia celor ce ar trebui să
guverneze societatea se acumulează agravant, se generalizează tacit şi îşi
autoperfecţionează instrumente prin care se vizează obţinerea obedienţei
necondiţionate a maselor de oameni, schimbând fărădelegea în dreptate şi
căutând protecţia întunericului spre a-şi ascunde păcatele, depărtându-se
astfel de Dumnezeu şi atrăgându-şi judecata Acestuia: “Iar aceasta este
judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult
decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine face rele urăşte Lumina
şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3:19,20).
Aceasta fiind conjunctura nu ne rămâne decât să facem ceea ce Petru şi
Apostolii le-au răspuns liderilor religioşi ai epocii, acelora care le
interziceau să mai înveţe în numele lui Iisus Hristos: “Trebuie să ascultăm pe
Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5:29).
Deci vom respecta legile lumeşti guvernante cu condiţia ca acestea să nu
devină nocive şi să ne agreseze harul şi credinţa, făcând ceea ce chiar Iisus a
spus atunci când a fost întrebat de către iscoadele cărturarilor şi arhiereilor
dacă se cuvine sau nu să dea dajdie Cezarului: “Aşadar, daţi cele ce sunt ale
Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca
20:25).
Iar în privinţa acţiunilor oamenilor ne vom ţine tot de ceea ce este
scris: “Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai
degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5:11), “Pentru că ne îngrijim de cele
bune nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor” (2 Corinteni 8:21).
Sprijinul nostru va fi în permanenţă încurajarea lăsată de Domnul Iisus
Hristos: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan
16:33).
Nu disperaţi nicio clipă (am comentat despre descurajare), ci mai
degrabă trataţi cele lumeşti după îndemnul din ultima strofă a aceleiaşi
“Glossă” de Mihai Eminescu:
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
Ţineţi deci
minte: “Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi
Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă” (Eclesiastul 3:15).
Labels:
adevar,
amagire,
Apostolii,
bine,
crestin,
decadenta,
desfranare,
Dumnezeu,
Iisus Hristos,
lucrare,
minciuna,
necredinciosi,
nedreptate,
originar,
pacat,
rau,
val,
vechi,
viclenie,
vreme
23 dec. 2015
CRĂCIUN FERICIT!
Crăciun luminos, că s-a născut Hristos!
“Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, / Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru, / Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Galateni 1:3-5)
“Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:14)
Sărbătoriţi-L mai întâi pe El şi toate celelalte vor căpăta valoare!
Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El (1Ioan 1:5)
Labels:
ales,
cel ce s-a dat,
craciun,
Domnul,
Dumnezeu Tatal,
fericit,
Hristos,
Iisus,
izbaveasca,
luminos,
pacatele,
popor,
rau,
s-a nascut,
sarbatoriti-l,
valoare,
veac
12 oct. 2014
ZONA GRI
Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi (Efeseni 5:12).
Erodarea acestor valori şi repere nu s-a produs însă brusc chiar de la început,
ci doar acum, în ultima vreme, când numai s-a accelerat pronunţat şi cronicizat
pe premisele anterior induse omenirii. Ea este un proces de lungă durată, produsă
pe căi mai mult subtile decât expuse dezbaterii şi înţelegerii raţionale şi
analizei în cunoştinţă de cauză, tocmai pentru ca societăţile umane să nu
conştientizeze cursul periculos spre care au ajuns să fie canalizate. Urmare a
acestui proces de erodare absconsă a valorilor tradiţionale, oamenii au fost
aduşi într-o stare de transă graduală, devenind, ca o consecinţă, tot mai
dependenţi, din interes, sau supuşi, din necunoştinţă şi complezenţă, de un
sistem de false valori, acceptând din ce în ce mai uşor relativizarea
sistemului fundamental de referinţă al civilizaţiei umane şi evoluând de la
condiţia de indivizi conştienţi, la cea de indivizi subconştienţi, conduşi de
reflexe predominant condiţionate, ce îi transformă în subiecţi obedienţi ai unui
sistem profund viciat.
Din punct de vedere istoric se poate afirma fără îndoială că s-a înregistrat o continuă ofensivă împotriva binelui şi adevărului fundamental, prin care s-a ţintit distrugerea aurei luminoase a acestora şi coborârea lor într-un creuzet alchimist, în care să se forţeze amalgamarea lor tocmai cu acele categorii aflate în antiteză: răul şi minciuna, cu toată pletora aferentă. Ceea ce s-a urmărit prin acest proces degenerativ a fost crearea unei zone gri, în care aceste valori şi anti-valori să pară a fi părelnic compatibile şi egal practicabile în viaţa pământească, în numele unei iluzorii libertăţi, care, de altfel, nu este decât un libertinaj abil strecurat in normele sociale de convieţuire.
Perfizii manipulatori care au condus umanitatea, pe diverse căi, către acest ţel, aflaţi în întuneric şi de aceea uşor de depistat în cazul unor acţiuni la vedere, şi-au dorit cu ardoare crearea unei zone gri în care să se poată manifesta tot mai lejer şi, prin aceasta, mai eficient în atingerea scopurilor malefice vizate. Aceşti exponenţi ai răului ştiu că prin expulzarea sub orice formă a binelui şi adevârului, purtătoare ale luminii vieţii, nu rezidă un vid, ci o ocupaţie: cea a răului şi minciunii, purtătoare ale întunericului morţii şi de aceea au nevoie de o aşa zisă zonă de complementaritate, care să facă insesizabilă pernicioasa tranziţie de la lumină la întuneric:
“Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”(Ioan 1:5).
“Deci le-a zis Iisus: Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12:35).
Astfel, prin crearea şi disimularea acestei zone gri, practic s-a impus subtil o răsturnare a scării valorilor, având drept rezultat o minimalizare, urmată de subjugare, a valorilor fundamentale, în raport cu aşa-zisele valori lumeşti pe care Apostolul Pavel le dezavua cu har şi hotărâre:
“Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14).
Numai într-o astfel de zonă gri pot apărea concepte conform cărora fiecare individ are adevărul lui, sau dreptatea sa, rezultând o serie de libertăţi înşelătoare precum libertatea necondiţionată de acţiune şi comportament, libertatea sexuală, libertatea plăcerii, libertatea alegerii (fie amorală sau imorală), libertatea de exprimare (fie indecentă sau primitivă), libertatea de consum (fie inutil sau periculos), libertatea de a se prostitua, libertatea religioasă (chiar satanică) ş.a.m.d. Toate aceste concepte şi orice alte pletore ale lor sunt destinate denaturării firescului uman şi atragerii omului în zona întunericului acoperitor al faptelor rele, concomitent cu accentuarea înstrăinării sale, prin uitarea datoriei spirituale a devenirii sale:
“Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. / Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. / Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. / Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. / Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! / Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6:19-24).
O astfel de zonă permite manifestarea nestingherită a răului şi a minciunii, prin obturarea adevărului şi dreptăţii, odată ce acestea din urmă sunt fundamentale şi nu pot fi desfiinţate ca, de altfel, orice alt lucru creat prin puterea lui Dumnezeu.
Această manifestare se face prin acţiuni insidioase, concertate de diavol şi acoliţii săi, cu scopul de a schimba spiritul şi firea oamenilor spre a-i aduce pe aceştia la stadiul de servitori supuşi ai întunericului şi minciunii, într-o ultimă şi disperată încercare de a-i despărţi de harul lui Dumnezeu şi a-i întoarce, în consecinţă, împotriva Acestuia. Căci fiecare om este purtatorul a ceea cu ce îşi umple mintea şi sufletul…dacă îşi face obiceiul de a şi le umple cu lucruri frivole sau reprobabile, atunci capătă obiceiuri rele şi, în consecinţă, devine purtător al răului, insensibil la antagonismul dintre acesta şi binele izvorât de la Dumnezeu, devenind nepriceput în înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu:
“Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. / Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. / Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:12-14).
Începutul unei astfel de încercări a fost prevestit de acelaşi Apostol Pavel, acum aproape două mii de ani, când, adresându-se preoţilor Bisericii din Efes şi Milet, cu convingerea că nu se vor mai revedea, îi avertiza şi asupra următoarelor:
“Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. / Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:29,30).
Preocuparea Apostolului era predilectă pentru credincioşi căci, odată aceştia înşelaţi si asimilaţi de false predanii lumeşti, ar fi fost mult prea uşor ca marea masă de necredincioşi să fie manipulată şi mânată pe calea cea largă a pierzaniei, lipsită fiind de o chemare la îndreptare şi învăţătura activă profesată de către ei:
“Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, / Şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia” (2 Timotei 2:25,26).
De aceea Pavel, tot în Corinteni 2, îi îndemna pe credincioşi astfel, în continuarea celor citate mai înainte:
“Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? / Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? / Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". / De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. / Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul” (2 Corinteni 6:14-18).
Nu vă neliniştiţi, căci Apostolul nu vorbea despre o separare de această lume în care trăim acum, care ar fi, de altfel, imposibilă având în vedere nu numai nevoia de a supravieţui fizic, dar şi continua ofensivă desfăşurată de forţele răului împotriva credincioşilor, oriunde s-ar afla aceştia, după cum şi preciza în alt loc. Dar el vorbea de afirmarea, trăirea şi consolidarea calităţii de credincios prin neacceptarea falselor învăţături şi compromisuri vehiculate de diverşi corifei ai zonei gri:
“V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; / Dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. / Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă. / Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? / Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău” (1 Corinteni 5:9-13).
Vi se pare tare cuvântul lui Pavel? Chiar este, căci el izvoreşte dintr-o putere indestructibilă, care a fost pusă nu numai în el, dar şi în oricare dintre credicioşi:
“Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2 Timotei 1:7), din care izvorăsc iubirea şi credinţa faţă de Domnul Iisus Hristos, comoara din care credincioşii îşi primesc întărirea în lumea asta şi darul mântuirii, spre viaţă veşnică:
“Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină” (1 Timotei 4:8).
Credincioşii trăiesc în această lume, dar asta nu însemnă că ei aprobă sau asimilează obiciurile sau învăţăturile lumeşti induse sau impuse de stăpânitorul acestei lumi, ci, dimpotrivă, ei constituie pentru lume exemplul luminos de urmat, deoarece în jurul lor lucrurile sunt lămurite prin puterea Domnului. Ei sunt busola omenirii care, indiferent cât de tari ar fi furtunile pământeşti iscate, ţin cu perseverenţă şi arată direcţia cea bună de urmat, după cum sublinia şi Apostolul Pavel:
“Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, / Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă. / Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; / Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire. / Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. / Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. / Deci să nu vă faceţi părtaşi cu ei. / Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! / Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr. / Încercând ce este bineplăcut Domnului. / Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5:1-11).
Credincioşii nu se vor separa de lume, dar lumea se va separa de ei prin atitudinile şi acţiunile adoptate sub imperiul traiului în zona gri:
“Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii” (1 Ioan 4:6).
Lăsându-se sedusă de falsa ideologie a stăpânitorului acestei lumi, omenirea nu numai că se va separa de credincioşi, dar, aşa după cum avertiza însuşi Domnul Iisus Hristos, va ajunge să-i prigonească pe aceştia pentru pur şi simplul motiv că ei i-L vor reaminti permanent:
“Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. / Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis” (Ioan 15:20,21).
Ce au oare aceşti acoliţi ai satanei, mai mult sau mai puţin voluntari, cu numele lui Iisus Hristos?
“De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15:22).
Păcatul pe care l-au adoptat ca stil de viaţă, preferând să trăiască în iluzoria zonă gri, complementară întunericului, îi face irecuperabili şi deci, prin judecată, vor fi plasaţi alături de diavol, adică separaţi definitiv de darul vieţii oferit oamenilor de către Dumnezeu, prin sacrificiul lui Iisus Hristos:
“Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (Ioan 3:19) şi
“Precum trece furtuna, aşa piere şi cel fără de lege, iar dreptul este ca o temelie neclintită” (Proverbe 10:25).
Credeţi că ura şi prigoana la care sunt supuşi credincioşii trebuie să-i neliniştească sau să-I sperie pe aceştia?
Dimpotrivă, Iisus le-a lăsat un îndemn plin de putere şi lipsit de orice urmă de dubiu când a spus:
“Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. / Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer” (Luca 6:22,23a).
Care este motivaţia acestei fericiri de natură divină?
Iat-o:
“Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci (n.n. – ai antihristului), căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).
Evadaţi deci din zona gri şi schimbaţi iluzia măsluită din pofte prin exacerbarea simţurilor, pe certitudinea vieţii, care are un singur izvor şi deţinător – Dumnezeu, Cel care o oferă tuturor celor care Îl caută şi se ţin de numele Său, precum ni s-a spus:
“Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2:21) şi întărit:
"Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi"; şi "să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului" (2 Timotei 2:19b).
“Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata, / Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire” (Evrei 9:27,28).
Gândiţi-vă că noi nu putem alege în ce epocă să trăim, dar după cum ceasul a început dintr-o dată să ticăie pentru fiecare dintre noi, tot aşa se şi poate opri şi nu mai putem reveni spre a face alegerea prin care să determinăm locul în care ne vom petrece eternitatea.
Scuturaţi-vă de mrejele zonei gri şi decideţi cu curaj că mai de preţ este ceea ce nu se poate vedea acum decăt plăcerile iluzorii ale acestei lumi, ce vă pot separa pentru totdeauna de adevărata viaţă, rămânând captivi în capcana diavolului. Căci minciuna şi întunericul nu pot zămisli decât o imitaţie de viaţă, o viaţă virtuală compatibilă cu zona gri, o iluzie care va dispărea ca un fum, într-o clipită, nelăsând nimic în urma sa, decât moartea definitivă, separatoare de viaţa veşnică.
Ţineţi tot timpul treaz în minţile şi inimile voastre spiritul acestor cuvinte ce sunt aplicabile tuturor adevăraţilor credincioşi:
“Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El. / Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este. / Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este. / Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea. / Şi voi ştiţi că El (n.n. Iisus Hristos) S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este. / Oricine rămâne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut. / Copii, nimeni să nu vă amăgească. Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este. / Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3:1-8).
Amin.
Din punct de vedere istoric se poate afirma fără îndoială că s-a înregistrat o continuă ofensivă împotriva binelui şi adevărului fundamental, prin care s-a ţintit distrugerea aurei luminoase a acestora şi coborârea lor într-un creuzet alchimist, în care să se forţeze amalgamarea lor tocmai cu acele categorii aflate în antiteză: răul şi minciuna, cu toată pletora aferentă. Ceea ce s-a urmărit prin acest proces degenerativ a fost crearea unei zone gri, în care aceste valori şi anti-valori să pară a fi părelnic compatibile şi egal practicabile în viaţa pământească, în numele unei iluzorii libertăţi, care, de altfel, nu este decât un libertinaj abil strecurat in normele sociale de convieţuire.
Perfizii manipulatori care au condus umanitatea, pe diverse căi, către acest ţel, aflaţi în întuneric şi de aceea uşor de depistat în cazul unor acţiuni la vedere, şi-au dorit cu ardoare crearea unei zone gri în care să se poată manifesta tot mai lejer şi, prin aceasta, mai eficient în atingerea scopurilor malefice vizate. Aceşti exponenţi ai răului ştiu că prin expulzarea sub orice formă a binelui şi adevârului, purtătoare ale luminii vieţii, nu rezidă un vid, ci o ocupaţie: cea a răului şi minciunii, purtătoare ale întunericului morţii şi de aceea au nevoie de o aşa zisă zonă de complementaritate, care să facă insesizabilă pernicioasa tranziţie de la lumină la întuneric:
“Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”(Ioan 1:5).
“Deci le-a zis Iisus: Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12:35).
Astfel, prin crearea şi disimularea acestei zone gri, practic s-a impus subtil o răsturnare a scării valorilor, având drept rezultat o minimalizare, urmată de subjugare, a valorilor fundamentale, în raport cu aşa-zisele valori lumeşti pe care Apostolul Pavel le dezavua cu har şi hotărâre:
“Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14).
Numai într-o astfel de zonă gri pot apărea concepte conform cărora fiecare individ are adevărul lui, sau dreptatea sa, rezultând o serie de libertăţi înşelătoare precum libertatea necondiţionată de acţiune şi comportament, libertatea sexuală, libertatea plăcerii, libertatea alegerii (fie amorală sau imorală), libertatea de exprimare (fie indecentă sau primitivă), libertatea de consum (fie inutil sau periculos), libertatea de a se prostitua, libertatea religioasă (chiar satanică) ş.a.m.d. Toate aceste concepte şi orice alte pletore ale lor sunt destinate denaturării firescului uman şi atragerii omului în zona întunericului acoperitor al faptelor rele, concomitent cu accentuarea înstrăinării sale, prin uitarea datoriei spirituale a devenirii sale:
“Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. / Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. / Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. / Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. / Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! / Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6:19-24).
O astfel de zonă permite manifestarea nestingherită a răului şi a minciunii, prin obturarea adevărului şi dreptăţii, odată ce acestea din urmă sunt fundamentale şi nu pot fi desfiinţate ca, de altfel, orice alt lucru creat prin puterea lui Dumnezeu.
Această manifestare se face prin acţiuni insidioase, concertate de diavol şi acoliţii săi, cu scopul de a schimba spiritul şi firea oamenilor spre a-i aduce pe aceştia la stadiul de servitori supuşi ai întunericului şi minciunii, într-o ultimă şi disperată încercare de a-i despărţi de harul lui Dumnezeu şi a-i întoarce, în consecinţă, împotriva Acestuia. Căci fiecare om este purtatorul a ceea cu ce îşi umple mintea şi sufletul…dacă îşi face obiceiul de a şi le umple cu lucruri frivole sau reprobabile, atunci capătă obiceiuri rele şi, în consecinţă, devine purtător al răului, insensibil la antagonismul dintre acesta şi binele izvorât de la Dumnezeu, devenind nepriceput în înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu:
“Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. / Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. / Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:12-14).
Începutul unei astfel de încercări a fost prevestit de acelaşi Apostol Pavel, acum aproape două mii de ani, când, adresându-se preoţilor Bisericii din Efes şi Milet, cu convingerea că nu se vor mai revedea, îi avertiza şi asupra următoarelor:
“Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. / Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:29,30).
Preocuparea Apostolului era predilectă pentru credincioşi căci, odată aceştia înşelaţi si asimilaţi de false predanii lumeşti, ar fi fost mult prea uşor ca marea masă de necredincioşi să fie manipulată şi mânată pe calea cea largă a pierzaniei, lipsită fiind de o chemare la îndreptare şi învăţătura activă profesată de către ei:
“Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, / Şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia” (2 Timotei 2:25,26).
De aceea Pavel, tot în Corinteni 2, îi îndemna pe credincioşi astfel, în continuarea celor citate mai înainte:
“Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? / Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? / Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". / De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. / Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul” (2 Corinteni 6:14-18).
Nu vă neliniştiţi, căci Apostolul nu vorbea despre o separare de această lume în care trăim acum, care ar fi, de altfel, imposibilă având în vedere nu numai nevoia de a supravieţui fizic, dar şi continua ofensivă desfăşurată de forţele răului împotriva credincioşilor, oriunde s-ar afla aceştia, după cum şi preciza în alt loc. Dar el vorbea de afirmarea, trăirea şi consolidarea calităţii de credincios prin neacceptarea falselor învăţături şi compromisuri vehiculate de diverşi corifei ai zonei gri:
“V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; / Dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. / Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă. / Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? / Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău” (1 Corinteni 5:9-13).
Vi se pare tare cuvântul lui Pavel? Chiar este, căci el izvoreşte dintr-o putere indestructibilă, care a fost pusă nu numai în el, dar şi în oricare dintre credicioşi:
“Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2 Timotei 1:7), din care izvorăsc iubirea şi credinţa faţă de Domnul Iisus Hristos, comoara din care credincioşii îşi primesc întărirea în lumea asta şi darul mântuirii, spre viaţă veşnică:
“Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină” (1 Timotei 4:8).
Credincioşii trăiesc în această lume, dar asta nu însemnă că ei aprobă sau asimilează obiciurile sau învăţăturile lumeşti induse sau impuse de stăpânitorul acestei lumi, ci, dimpotrivă, ei constituie pentru lume exemplul luminos de urmat, deoarece în jurul lor lucrurile sunt lămurite prin puterea Domnului. Ei sunt busola omenirii care, indiferent cât de tari ar fi furtunile pământeşti iscate, ţin cu perseverenţă şi arată direcţia cea bună de urmat, după cum sublinia şi Apostolul Pavel:
“Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, / Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă. / Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; / Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire. / Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. / Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. / Deci să nu vă faceţi părtaşi cu ei. / Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! / Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr. / Încercând ce este bineplăcut Domnului. / Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5:1-11).
Credincioşii nu se vor separa de lume, dar lumea se va separa de ei prin atitudinile şi acţiunile adoptate sub imperiul traiului în zona gri:
“Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii” (1 Ioan 4:6).
Lăsându-se sedusă de falsa ideologie a stăpânitorului acestei lumi, omenirea nu numai că se va separa de credincioşi, dar, aşa după cum avertiza însuşi Domnul Iisus Hristos, va ajunge să-i prigonească pe aceştia pentru pur şi simplul motiv că ei i-L vor reaminti permanent:
“Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. / Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis” (Ioan 15:20,21).
Ce au oare aceşti acoliţi ai satanei, mai mult sau mai puţin voluntari, cu numele lui Iisus Hristos?
“De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15:22).
Păcatul pe care l-au adoptat ca stil de viaţă, preferând să trăiască în iluzoria zonă gri, complementară întunericului, îi face irecuperabili şi deci, prin judecată, vor fi plasaţi alături de diavol, adică separaţi definitiv de darul vieţii oferit oamenilor de către Dumnezeu, prin sacrificiul lui Iisus Hristos:
“Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (Ioan 3:19) şi
“Precum trece furtuna, aşa piere şi cel fără de lege, iar dreptul este ca o temelie neclintită” (Proverbe 10:25).
Credeţi că ura şi prigoana la care sunt supuşi credincioşii trebuie să-i neliniştească sau să-I sperie pe aceştia?
Dimpotrivă, Iisus le-a lăsat un îndemn plin de putere şi lipsit de orice urmă de dubiu când a spus:
“Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. / Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer” (Luca 6:22,23a).
Care este motivaţia acestei fericiri de natură divină?
Iat-o:
“Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci (n.n. – ai antihristului), căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).
Evadaţi deci din zona gri şi schimbaţi iluzia măsluită din pofte prin exacerbarea simţurilor, pe certitudinea vieţii, care are un singur izvor şi deţinător – Dumnezeu, Cel care o oferă tuturor celor care Îl caută şi se ţin de numele Său, precum ni s-a spus:
“Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2:21) şi întărit:
"Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi"; şi "să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului" (2 Timotei 2:19b).
“Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata, / Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire” (Evrei 9:27,28).
Gândiţi-vă că noi nu putem alege în ce epocă să trăim, dar după cum ceasul a început dintr-o dată să ticăie pentru fiecare dintre noi, tot aşa se şi poate opri şi nu mai putem reveni spre a face alegerea prin care să determinăm locul în care ne vom petrece eternitatea.
Scuturaţi-vă de mrejele zonei gri şi decideţi cu curaj că mai de preţ este ceea ce nu se poate vedea acum decăt plăcerile iluzorii ale acestei lumi, ce vă pot separa pentru totdeauna de adevărata viaţă, rămânând captivi în capcana diavolului. Căci minciuna şi întunericul nu pot zămisli decât o imitaţie de viaţă, o viaţă virtuală compatibilă cu zona gri, o iluzie care va dispărea ca un fum, într-o clipită, nelăsând nimic în urma sa, decât moartea definitivă, separatoare de viaţa veşnică.
Ţineţi tot timpul treaz în minţile şi inimile voastre spiritul acestor cuvinte ce sunt aplicabile tuturor adevăraţilor credincioşi:
“Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El. / Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este. / Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este. / Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea. / Şi voi ştiţi că El (n.n. Iisus Hristos) S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este. / Oricine rămâne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut. / Copii, nimeni să nu vă amăgească. Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este. / Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3:1-8).
Amin.
Labels:
adevar,
bine,
credinciosi,
cultura,
diavol,
dreptate,
Dumnezeu,
Iisus Hristos,
intuneric,
lumina,
moarte,
morala,
necredinciosi,
rau,
sistem,
societate,
umana,
valori,
viat,
zona gri
2 apr. 2014
LUPTA CEA BUNĂ
“Luptă-te lupta cea bună
a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat…” (1 Timotei 6:12)
După
ce am înţeles ce este viaţa şi cum a fost omul creat spre a locui veşnic în
aceasta, cum a decăzut el din drepturile sale, lăsându-se înstrăinat de viaţă
şi prins în capcana satanei prin care urma să fie aruncat în tărâmul
întunericului morţii, am văzut că Dumnezeu nu şi-a încălcat făgăduinţa vieţii
veşnice şi, în marea Sa dragoste pentru om, a pus în funcţiune un plan de
salvare a acestuia şi repunere a lui în menirea firească pentru care a fost creat.
Astfel,
El i-a acordat omului un timp destinat cunoaşterii binelui şi răului urmând ca
acesta, prin propriul liber arbitru, să poată lua, în cunoştinţă de cauză, o
decizie privind calea ce o alege şi care îl va conduce, în consecinţă, la
destinaţia finală: viaţa veşnică sau moartea veşnică.
Vedem
deci că omul a fost plasat, ca urmare a căderii în păcatul originar, într-un
conflict ireconciliabil între bine şi rău, adevăr şi minciună, lumină şi
întuneric, viaţă şi moarte, din care poate ieşi fie total recuperabil, prin
graţia şi harul lui Dumnezeu date prin Iisus Hristos, fie definitiv pierdut,
prin acceptarea participativă a păcatului promovat de tatăl minciunii,
diavolul, ucigătorul de oameni:
“Ei
vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în Domnul; cei
credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor
Lui. / Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor cel viclean, pentru că
nu le-a păsat de cel drept, iar de Dumnezeu s-au depărtat” (Cartea înţelep. lui
Sol. 3:9,10).
Cu
toate acestea omul nu a rămas singur în mijlocul acestui conflict căci Dumnezeu
i-a dăruit, prin Iisus Hristos, Sfântul Duh, arvuna harului Său, care să
locuiască în el spre a-l sprijini în demersul de a tinde spre desăvârşire şi
a-l întări în faţa ispitelor ţesute de permanentul vrăjmaş, până când Dumnezeu
va binevoi să separe din nou şi pentru totdeauna binele de rău, readucând
lucrarea Sa la starea de perfecţiune unitară, redându-i slava întru care fesese
creată.
Lupta
ce o are de dus omul spre a se elibera din cursa diavolului şi a fi apt de a
primi prin credinţă darul lui Dumnezeu se numeşte lupta cea bună, care nu este
o luptă aşa cum au existat nenumărate în istoria lumească, ci una subtilă, care
se poartă pentru sufletul şi mintea omului:
“Căci
lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva
începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni
6:12).
Pentru
această luptă, prin arvuna harului pe care am primit-o de la Domnul, suntem şi
dotaţi cu armele corespunzătoare şi protejaţi de o mână fermă:
“Pentru
aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea
rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. / Staţi deci tari, având
mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, / Şi
încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. / În toate
luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele
arzătoare ale vicleanului. / Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care
este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:13-17).
“Deci,
smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul
cuvenit. / Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi. / Fiţi
treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu,
căutând pe cine să înghită, / Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind
că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume. / Iar Dumnezeul a tot
harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi,
după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă
va împuternici, vă va face neclintiţi” (1 Petru 5:6-10).
Vedeţi
dar cât de bine am putea fi înarmaţi şi de ce sprijin ne-am bucura dacă vom
urma chemarea lui Dumnezeu?!
Această
chemare ne-a spus-o direct şi fără echivoc chiar Ioan Botezătorul:
“Pregătiţi
calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Matei 3:3c).
Ceea
ce înseamnă că a merge către Dumnezeu în zigzag, din dorinţa de a cocheta cu
păcatul, va duce la posibila epuizare a timpului alocat fiecărui om fără terminarea
parcursului, fiind astfel găsiţi nepregătiţi de ziua Domnului. Aceasta nu este
o glumă! Cu cât oamenii vor cocheta mai mult cu păcatul, cu atât segmentele
zigzagului vor deveni mai lungi iar parcursul se va sfârşi cu siguranţă cu mult
înainte de atingerea scopului acestei vieţi. Neluptând cu păcatul şi făcâdu-i
loc participativ în viaţa lumească, oamenii se vor desensibiliza progresiv şi,
în consecinţă, vor orbecăi din ce în ce mai mult pe căi necunoscute, spre un
final teribil şi implacabil.
Din
nefericire, biruit de sminteala indusă de cel viclean, ce l-a condus la
comiterea păcatului originar, omul a pierdut şi stăpânirea acestei lumi, care a
trecut la cel ce l-a atras în mârşava ispită a înstrăinării de Dumnezeu
(“fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” - 2 Petru 2:19),
ajungând, prin respingerea lui Dumnezeu, robul acestui ilegitim stăpânitor al
lumii.
Acest
neavenit stăpânitor al lumii şi-a instaurat un sistem de dominaţie asupra
omului bazat pe minciună, disimulare, inversarea valorilor şi transformarea
răului în bine şi invers, descurajare, exacerbarea senzualităţii, stimularea
poftelor, lăcomie, spre a-l manipula pe acesta prin intermediul ispitelor al
cărui ursitor este.
“Căci
vraja viciului întunecă cele bune şi ameţeala poftei schimbă gândul cel fără de
răutate” (Cartea înţelep. lui Sol. 4:12).
Ȋn felul acesta, odată venit în
lumea asta, omul va fi preluat spre prelucrare de diverse stăpâniri
invizibile care vor încerca să-l domine spre a pune stăpânire pe el şi
a-l determina să devină un sclav obedient şi dependent de ceea ce stăpânul său
îi oferă cu aparentă generozitate.
Ȋn aceste circumstanţe, dacă
omul nu ar fi fost înzestrat de către Domnul cu Duhul Sfânt,
ar fi fost definitv orbit şi şi-ar fi pierdut orice urmă a liberului arbitru cu
care a fost înzestrat de Tatăl său. Aşa însă, el va dispune de o conştiinţă
(“glasul lui Dumnezeu în suflet” – Sfinţii Părinţi) ce îi permite să discearnă,
mai intens sau mai atenuat, funcţie de gradul de activare a acesteia, între un
comportament firesc şi pornirile opuse acestuia, induse machiavelic de
promotorul răului, despre care amintea Apostolul Pavel:
“Dar
acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. / Fiindcă ştiu că nu
locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în
mine, dar a face binele nu aflu; / Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci
răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. / Iar dacă fac ceea ce nu voiesc
eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. / Găsesc deci în
mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. / Că, după
omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; / Dar văd în mădularele mele
o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii
păcatului, care este în mădularele mele. / Om nenorocit ce sunt! Cine mă va
izbăvi de trupul morţii acesteia? / Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos,
Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu,
iar cu trupul, legii păcatului” – Romani 7:17-25).
Funcţie
de cât îşi va exersa conştiinţa şi prin obişnuinţă îşi va învăţa simţurile să
deosebească binele de rău, omul se va putea apropia de adevăr şi atunci se va
petrece un lucru minunat cu el – se va elibera: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar
adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32), devenind desăvârşit şi putând, prin
credinţă, să intre în dreptatea lui Dumnezeu. După cum şi David se ruga:
“Întoarce
faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. / Inimă
curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele
dinlăuntru ale mele. / Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l
lua de la mine. / Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă
întăreşte” (Psalm 50:10-13).
Ȋn caz contrar omul, chiar dacă va invoca numele
Domnului, va fi numai un chimval răsunător
care va avea numai o închipuită formă de închinare,
“încercând
să
pătrundă în
cele ce n-a văzut, şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească”
(Efeseni 2:18), “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura
sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după
poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către
basme” (2 Timotei 4:3,4).
El
se va lăsa ispitit şi antrenat de tatăl minciunii în atracţiile lumeşti şi se
va întovărăşi cu alţi oameni seduşi de basme meşteşugite, respingându-l pe
Dumnezeu şi alipindu-se trecătoarei slave omeneşti: “Căci au iubit slava
oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:43).
Chiar
un astfel de om rebel, şantajabil şi subtil îcătuşat de multiplele iţe ţesute
în jurul lui îşi doreşte să obţină stăpânitorul acestei lumi deoarece un astfel
de om, mai mult sau mai puţin conştient, îl va respinge pe Dumnezeu.
Ce
înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu, păstrând totuşi o formă aparentă a unei
credinţe declarative a societăţii moderne, în care chiar dacă Dumnezeu este
recunoscut, i se neagă puterea? Înseamnă afirmarea ştiinţei lumeşti ca formă
supremă de apreciere şi motivaţie a existenţei, ceea ce conduce la eliminarea
umanului din noi şi considerarea omului ca simplu “robot biochimic”, fără
preocupări spirituale, ofilit sufleteşte şi indiferent faţă de necesitatea
stăruinţei în credinţă, cu consecinţele de rigoare, adică a pierderii mântuirii
ce poate fi căpătată numai prin sacrificiul lui Iisus Hristos după cum ne-a şi
ante-avertizat:
“Astfel,
fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea.
/ Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu
ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (Apocalipsa
3:16,17).
În
primul rând, printr-o astfel de abordare se anulează insidios personalitatea
omenească, căutând a fi înlocuită de individualitate, adică o altă formă de
sălbăticire a omului, ce conduce către înstrăinarea acestuia. Acest lucru nu se
realizează numai prin negarea personalităţii aproapelui dar şi prin pierderea
conştiinţei şi implicit a raţiunii, ceea ce are drept urmare abandonarea
moralei şi îmbarcarea individului la bordul unui carusel al pasiunilor şi
poftelor, cu unicul scop de a consuma fără discernamânt cât mai multe dintre
acestea, având drept consecinţă pierderea integrităţii sufleteşti şi a voinţei
conştiente.
“Aţi
auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide,
vrednic va fi de osândă. / Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele
său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule,
vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va
fi de gheena focului”(Matei 5:21-22).
Nu
poţi fi personalitate decât atunci când recunoşti personalitatea în alţii,
stabilind o relaţie între personalităţi bazată pe o atitudine reciproc
benevolentă. Această atitudine este dragostea deoarece lipsa acesteia conduce
la o abordare între personalităţi pe principiul negării reciproce, generând
ură, mânie, pizmă, defăimare ş.a.m.d. De aceea şi Apostolul Pavel declara: “Şi
de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă,
şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic
nu sunt” (1 Corinteni 13:2).
Astfel
degradată, fiinţa umană va tinde rapid către un trai animalic bazat pe
instincte, dorinţe meschine şi capricii, înregimentându-se în contingente
urmând inconştient diverşi idoli, mode, tendinţe, pretenţii şi îndemnuri.
Acest
proces involutiv a început din vremurile de demult dar de-abia în zilele
noastre el s-a generalizat şi accelerat aducând omenirea spre a fi mai mult
înclinată rătăcirii decât cunoaşterii adevărului, înstrăinându-se de acesta aşa
după cum le spunea Apostolul Pavel contemporanilor săi:
“Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit
să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi
începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte,
nu de hrană tare. / Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în
cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. / Iar hrana tare este pentru cei
desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele
şi răul” (Evrei 5:12-14).
Iată
deci cu ce trebuie să ne ocupăm cu predilecţie această viaţă temporală, dăruită
nouă chiar de către Dumnezeu, încă de pe când ne-am făcut părtaşi păcatului: să
ne obişnuim simţurile, prin exerciţiul credinţei şi rugăciunii, spre a deosebi
binele de rău.
Vi
se pare asta aşa de greu încât întotdeauna să găsiţi felurite prilejuri de a
amâna acest exerciţiu?
Aveţi
în vedere că, lipsindu-vă de acest exerciţiu, faceţi loc răului să vă
cotropească şi să vă ţină permanent robii păcatului, ceea ce vă va pricinui pierderea
harului, iar fără harul lui Dumnezeu veţi fi precum spuma valurilor sau ca
aburul care acum este, iar acum nu mai este, sau acum este dus într-o parte, ca
apoi sa fie mânat în altă parte!
Nu
vă iluzionaţi! Pierderea harului, odată produsă, este definitivă:
“Căci
este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel
ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, / Şi au gustat cuvântul cel bun al
lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, / Cu neputinţă este pentru ei, dacă
au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a
doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6:4-6).
Vă
cutremură cuvântul de mai sus?
Atunci
citiţi-l şi pe acesta şi, cutremuraţi fiind, gândiţi-vă ce puteţi pierde
lăsându-vă pradă inconştienţei lumeşti şi amăgirilor vrăşmaşului ucigător de
oameni:
“Dar
şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a
venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, / Ca să facă judecată împotriva
tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în
care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi,
netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui. / Aceştia sunt cârtitori,
nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte
lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste. / Voi, însă,
iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii
Domnului nostru Iisus Hristos, / Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi
batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. / Aceştia sunt cei
ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul. / Dar voi, iubiţilor,
zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în
Duhul Sfânt. / Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila
Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică. / Şi pe unii, şovăitori,
mustraţi-i, / Pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă
milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor. / Iar Celui ce poate
să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui,
neprihăniţi cu bucurie mare, / Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin
Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai
înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!” (Iuda 1:14-25 -
sublinierea îmi aparţine).).
Sau
poate gândiţi că şi cei ce, prin nevrednicia lor, şi-au pierdut darul harului
vor avea un oarecare loc în Împărăţia lui Dumnezeu?
Să-l
ascultăm pe (Iezechiel 14:12-23):
“Fost-a
cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: / "Fiul omului, dacă vreo ţară
ar păcătui înaintea Mea, abătându-se în chip nelegiuit de la Mine, şi Eu aş
întinde mâna Mea asupra ei, aş zdrobi în ea tot spicul de grâu şi aş trimite
asupra ei foametea şi aş începe să pierd în ea pe oameni şi dobitoace; / Dacă
s-ar afla acolo cei trei bărbaţi: Noe, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin
dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu. / Sau dacă aş
trimite asupra acestui pământ fiare rele, care l-ar văduvi de popor, şi dacă el
din pricina fiarelor ar ajunge pustiu şi de nestrăbătut, / Atunci aceşti trei
bărbaţi, aflându-se în el, precum este de adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul,
tot aşa este de adevărat că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai
ei singuri ar scăpa, iar ţara ar ajunge pustie. / Sau dacă aş aduce în ţara
aceasta sabie şi aş zice: "Sabie, străbate ţara" şi aş începe a
pierde acolo pe oameni şi animale, / Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în
ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat, zice Domnul,
că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa. /
Sau dacă Eu aş trimite ciuma în ţara aceasta şi aş revărsa asupra ei urgia Mea
în vărsare de sânge, ca să pierd din ea şi pe oameni şi pe animale, / Apoi Noe,
Daniel şi Iov, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, zice
Domnul, tot aşa este de adevărat că n-ar scăpa nici fii, nici fiice; prin
dreptatea lor ei şi-ar scăpa numai viaţa lor". / Că aşa zice Domnul
Dumnezeu: "Chiar de aş trimite aceste patru pedepse grozave ale Mele:
sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma împotriva Ierusalimului, ca să
stârpesc din el oamenii şi dobitoacele, / Şi atunci va rămâne în ei o rămăşiţă
de fii şi fiice, care vor fi scoşi de acolo. Iată ei vor veni la voi şi voi veţi
vedea purtarea lor şi faptele lor şi vă veţi mângâia de nenorocirea pe care Eu
am adus-o asupra Ierusalimului şi de toate câte am adus asupra lui. / Ei vă vor
mângâia, când veţi vedea purtarea lor şi faptele lor, şi veţi cunoaşte că nu în
zadar am făcut Eu toate câte am făcut în el", zice Domnul Dumnezeu”.
Aflăm
din acestea că avem de dus o continuă luptă spirituală pentru a ne pastra
harul, altfel pierzându-ne asemănarea cu Dumnezeu (în Al Cărui chip am fost
creaţi încă de la începuturi) şi provocând astfel despărţirea noastră de lumina
vieţii, practic autodezmoştenindu-ne şi aruncându-ne din proprie iniţiativă în
moartea veşnică.
Este
posibil să fim morţi deşi trăim? Da, fiindcă fără comuniune cu Dumnezeu, duhul
omului, dacă nu cumva a fost pierdut, rămâne nerealizat şi astfel omul ratează
scopul existenţei sale.
Iisus
însuşi a arătat o astfel de realitate când i-a răspuns metaforic ucenicului
ce-I cerea voie să meagă să-şi îngroape tatăl: “Iar Iisus i-a zis: Vino după
Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”(Matei 8:22).
A-L
urma pe Hristos este singura cale spre mântuire şi ea este condiţionată de
credinţa în El şi în darul lui Dumnezeu oferit prin Acesta. Noi, fiind însă cu
toţii contaminaţi de păcat, trebuie să ducem fiecare propria luptă (să ne
purtăm crucea) prin care să ţintim către Iisus şi să ne ţinem neabătuţi pe
această cale, opunându-ne forţelor malefice care nu ne vor da pace şi vor căuta
în permanenţă a ne abate de la acest ţel: “Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi
împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7).
Prin
toate acestea aţi putut lua aminte că forţele întunericului vor acţiona mai
întâi la nivelul simţurilor voastre pe care vor căuta să le antreneze pe calea
dependenţei de satisfacerea imperioasă a poftelor stârnite de placerile
iluzorii oferite de o lume a unor false valori, de sorginte primordial
materialiste, adesea deghizate în concepte măgulitoare şi convenabile vanităţii
omeneşti, dar fiind doar simple învăţături lumeşti ce nu au nimic în comun cu
adevărul şi dreptatea, ci sunt doar simple mreje ale minciunii aruncate de
tatăl minciunii şi al fărădelegii: “Iar de deşartele vorbiri lumeşti
fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (2Timotei 2:16).
Aşadar
fiţi atenţi la tot ceea ce descoperiţi cu simţurile în lumea înconjurătoare,
căci mai toate sunt menite a vă ademeni şi a vă conduce, prin stârnirea
poftelor, la acapararea voinţei individuale şi supunerea ei de către diverşi
idoli creaţi prin imperative precum “vreau”, “îmi place”, “mă satisface” “mă
necăjeşte”, “mă îngrijorează”, “mă ţine în formă” şi altele asemenea, împreună
cu mulţimea alternativelor lor. Toate acestea sunt spini deghizaţi care vă vor
sufoca încetul cu încetul şi vă vor trage de la calea cea îngustă a adevărului
şi a vieţii câtre lata cale a pierzaniei, pavoazată cu false plăceri şi
desfătâri iluzorii, ce la momentul adevărului vor pieri ca o perdea de fum,
nelăsându-vă decât imaginea a ceea ce aţi pierdut abandonându-vă lor şi, prin
ele, stăpânului întunericului, precum şi pe cea a prăpăstiei care atunci vă va
separa definitiv de Dumnezeu şi Împărăţia Sa, înţelegând prea târziu vechiul
avertisment: “Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe
de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale
oamenilor” (Matei 15:9)..
Din
păcate nu veţi realiza cu uşurinţă cum vă puteţi pierde busola daca nu aţi
crescut cel puţin în cunoştinţa şi cu conştiinţa moralei creştine, ţinându-vă
de ele spre a căpăta discernământ spiritual, care vă va permite să aveţi acces
la Mângâietor şi să vă întăriţi dreapta credinţă (cea în Iisus Hristos),
singura ce vă poate apăra de toate atacurile la care veţi fi supuşi de către
forţele răului.
“În
sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. /
Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva
uneltirilor diavolului. / Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a
sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care
sunt în văzduh. / Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi
sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare.
/ Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu
platoşa dreptăţii, / Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru
Evanghelia păcii. / În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să
stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. / Luaţi şi coiful mântuirii
şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. / Faceţi în toată vremea, în
Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu
toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:10-18).
Este
oare, în cele de mai sus, vorba de omul obişnuit? Nu, nici pe departe, ci este
vorba de omul desăvârşit, cel despre care deja am arătat că şi-a învăţat
simţurile ca, prin obişnuinţă, să deosebească binele şi răul, sub pavăza
credinţei. De-abia ajuns în această stare, similară cu cea iniţială în care l-a
creat Domnul, el va putea să poarte bătălia duhovnicească a biruinţei:
“Pentru
că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa
care a biruit lumea: credinţa noastră” (1 Ioan 5:4).
Nenorocirea
pentru marea majoritate a oamenilor este că aceştia uitând îndemnul lui Iisus
Hristos - “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul
este osârduitor, dar trupul neputincios” (Marcu 14:38) - şi lăsându-se antrenaţi
în vârtejul simţurilor şi al poftelor, sub vicleana ispită a celui rău, nu mai
pot atinge această stare şi îşi creează o falsă stare de spirit, bazată pe trup
şi învăţături lumeşti, de sorginte diabolică, adoptând obiceiuri bazate pe
basme şi înţelesuri slabe ce îi vor pune în antagonism cu adevărul, uitând sau
batjocorind îndemnurile primite de la Dumnezeu, precum acesta al Apostolului
Pavel:
“Iar
de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai
mult” (2 Timotei 2:16).
Adoptând
aceste uzanţe carnale ei se vor depărta de Dumnezeu şi îşi vor atrage
respingerea Acestuia:
“Iar
cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8).
Puţini
dintre aceştia vor mai lăsa propria cunoştinţă să le vorbească şi şi mai puţini
o vor asculta şi urma, înainte de a fi prea tărziu spre a mai putea fi primiţi
de Iisus Hristos, transformaţi şi făcuţi compatibili Ȋmpărăţiei
lui Dumnezeu, căindu-se sincer de relele comise şi
încredinţându-se
cu devotamentul ultimei speranţe singurului Mijlocitor ce îi
mai poate readuce în prezenţa lui Dumnezeu, după
cum şi Apostolul Ioan îşi îndemna
ucenicii:
“Copiii
mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem
mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept” (1 Ioan 2:1), Cel care ne-a
şi asigurat în această privinţă când le-a mărturisit ucenicilor Săi înaintea
înălţării Sale: “Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a
toată puterea, în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).
Prin
această putere, lupta noastră cea bună ne va face demni de a primi cununa
biruitoare a intrării în Împărăţia lui Dumnezeu, spre a deveni de-a pururea fii
ai Lui, sub mâna Sa iubitoare:
“Şi
am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este
cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu
va fi cu ei. / Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi;
nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au
trecut” (Apocalipsa 21:3,4).
“Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe
frunţile lor. / Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau
de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor
împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:4,5). Amin!
Labels:
arme,
bine,
calea,
credinta,
dominatie,
Duhul,
Dumnezeu,
har,
Iisus Hristos,
lumina,
lupta cea buna,
mantuire,
minciuna,
personalitate,
rau,
salbaticire,
satana,
Tatal,
vesnica,
viata
Abonați-vă la:
Postări (Atom)