MOŞTENITORI AI VIEŢII VEŞNICE

Ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui este slava, acum şi în ziua veacului! Amin (2Petru 3:18).  

SEMNELE VENIRII SALE - partea VI

“Şi le-a spus o pildă: Vedeți smochinul și toți copacii: / Când ȋnfrunzesc aceștia, văzându-i, de la voi ȋnșivă știți că vara este aproape. / Așa și voi, când veți vedea făcându-se acestea, să știți că aproape este ȋmpărăția lui Dumnezeu.” 

(Luca 21:29-31) 

34. Mulţi vor începe să înţeleagă profeţiile Bibliei şi vor propovădui oamenilor că reîntoarcerea lui Hristos s-a apropiat:

“Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. / Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci” (Fapte 2:17-18). 

35. Dezvoltarea tehnologică va permite urmărirea (supravegherea) centralizată activă a populaţiei şi a folosirii finanţelor:

“Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. / Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei ” (Apocalipsa 13:16,17).

Această posibilitate este din nou pentru prima dată atinsă de generaţia actuală. 

36. Va exista capacitatea formării unei armate de 200 de milioane de soldaţi:

În (Apocalipsa 9:16), Ioan vede o armată pregatindu-se să intre în luptă: “Şi numărul oştilor era de douăzeci de mii de ori câte zece mii de călăreţi, căci am auzit numărul lor”.

Din nou un semn care prinde contur de-abia în era modernă.

Estimări ale numărului oamenilor trăind pe pământ în timpul lui Iisus variază undeva în jurul a 500 de milioane de indivizi. Numai în zilele noastre însă această viziune capătă sens: sursele de informare clamează că China are, în prezent, un număr de circa 300.000.000 de oameni apţi pentru serviciul militar.

37. Va fi o frământată stare de beligeranţă, războaiele şi zvonurile de război devenind o cotidiană obişnuinţă:

“Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul” (Matei 24:6).

Din nou vedem că epoca actuală ne-a adus să trăim într-o permanentă alertă de război: nici nu se încheie un conflict, că deja multe altele au şi început sau sunt în stare latentă.

38. Vor fi semne că mediul planetar a ajuns la un dezechilibru major şi că este într-un iminent pericol:

“Iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina” (Luca 21:26).

39. Când aceste semne vor începe a fi sesizate în lume şi conştientizate colectiv, fără a fi aprioric urmărite, înseamnă că revenirea Domnului Hristos este aproape:

“Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21:28).

   Va urma >>> 

SEMNELE VENIRII SALE - partea IV

“Şi le-a spus o pildă: Vedeți smochinul și toți copacii: / Când ȋnfrunzesc aceștia, văzându-i, de la voi ȋnșivă știți că vara este aproape. / Așa și voi, când veți vedea făcându-se acestea, să știți că aproape este ȋmpărăția lui Dumnezeu.”

(Luca 21:29-31) 

22. Creştinii se vor complace în dedulcirea la diverse plăceri lumeşti, şi făcând rabat învăţăturilor şi convenienţelor lumeşti, vor deveni căldicei în credinţa lor, pierzându-şi prin aceasta Duhul şi harul.
Când Hristos se adresează celor 7 biserici, El spune în (Apocalipsa 3:15-16): “Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! / Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”.

23. Vor apărea mulţi care vor pretinde că sunt Hristos:
“Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” (1 Ioan 4:1).
De unde avem noi certitudinea că aceştia sunt prooroci mincinoşi? Iată ce ne relatează Biblia că a răspuns ultimul şi cel mai mare prooroc, Ioan Botezătorul: “Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui” (Ioan 3:28). 

24. Falşii Hristoşi şi profeţi vor fi foarte convingători folosind “arta” înşelării, vrăjitoria şi puterile demonice cu scopul de a-i determina pe oameni să se închine satanei spre a fi acceptaţi, în vremurile din urmă, în viaţa lumească:
“Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi” (Matei 24:24) sau “Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor, / Şi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă” (Apocalipsa 13:13,14).

25. Vor fi diverse semne în ceruri:
“Vor fi semne în soare, în lună şi în stele” (Luca 21:25).
Este din nou interesant de notat că iarăşi suntem prima generaţie care poate observa fenomene cosmice atât vizibile, cât mai ales invizibile, ce au început deja să devină din ce în ce mai dese şi mai surprinzătoare.

26. Imoralitatea va abunda, depăşind limitele în toate sensurile până acolo încât moralitatea va fi desfiinţată, binele va deveni rău şi invers, răul va deveni norma de viaţă socială:
“Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, / Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. / Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul” (Iuda 1:17-19).
Revin la succinta frescă a epocii vizionar anticipată de Pavel (2 Timotei 3:1-5), încheiată cu îndemnul său valabil pentru toţi adevăraţii credincioşi:
“Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; / Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, / Lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, / Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, / Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia”.

27. Idolatria îmbinată cu practica magiei se va răspândi sub diverse forme şi vor fi firesc asimilate în stilul cotidian de viaţă, alături de alte decadenţe abominabile:
“Dar ceilalţi oameni care nu au murit de plăgile acestea, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se mai închine idolilor de aur şi de argint şi de aramă şi de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. / Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor” (Apocalipsa 9:20,21).

28. Mulţi creştini şi doctrine bisericeşti, făcând concesii după concesii tradiţiilor şi eresurilor lumeşti, se vor depărta de adevărata credinţă, ajungând să accepte şi să practice chiar şi obiceiuri de inspiraţie ocultă, idolatrizănd astfel diverşi demoni şi, implicit, pe stăpânul acestora, schimbând dreapta credinţă pe iluzii aducătoare de moarte veşnică (“Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” – Ioan 3:36):
“Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor” (1 Timotei 4:1).

29. Starea de rebeliune a omenirii va fi atât de avansată încât venirea lui Hristos o va surpinde complet fără gardă, adâncită exclusiv în grijile materiale şi goana după satisfacerea cu orice preţ a unei senzualităţi înrobitoare:
“Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, / Ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ ” (Luca 21:34-35).

                                                                               Va urma >>> 

RĂSTIGNIREA DOMNULUI IISUS HRISTOS

Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, / Care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici, / Fiindcă ne opresc să vorbim neamurilor, ca să se mântuiască, spre a se împlini pururea măsura păcatelor lor. Dar la urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu (1Tesal.2:14-16). Amin! 

DUMINICA FLORIILOR

Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (Ioan 12:31)

AUTORITATEA LUI PAVEL

De unde rezultă autoritatea lui Pavel? Din faptul că a primit Evanghelia prin descoperire de la Domnul Iisus Hristos: „Că prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă această taină, precum v-am scris înainte pe scurt. / De unde, citind, puteţi să cunoaşteţi înţelegerea mea în taina lui Hristos, / Care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul” (Efeseni 3:3-5) și prin răpire la cer: „Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. / Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. / Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2Cor.12:1-4)! De aceea și Apostolul Petru a recunoscut: „Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui, / Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (2Petru 3:15,16)!

UN GHID CREŞTIN - extras 2

BISERICA RIDICATĂ DE IISUS HRISTOS

 Considerente lămuritoare întru credinţă 

“Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică…” (Efeseni 3:10)

Este de-a dreptul impresionant şi copleşitor că Dumnezeu Atotţiitorul doreşte într-adevăr să comunice cu noi!
Noi suntem creaturi ale unei lumi materiale, fizice, tridimensionale, la care ne relaţionăm prin simţurile noastre. Dumnezeu este o fiinţă spirituală, astfel încât noi, în starea noastră fizică, nu îl putem, în mod normal, vedea, auzi ori atinge. Cum deci ar putea El comunica cu noi? Prin cuvântul Bibliei!
De-a lungul secolelor, Dumnezeu a inspirat un număr de oameni aleşi spre a consemna ceea ce avem nevoie a cunoaşte despre El şi despre modul în care El se aşteaptă ca noi să trăim. Aceste consemnări au fost stânse în cartea numită Sfânta Biblie. Într-un mod miraculos Biblia reuşeşte să vorbească fiecăruia dintre noi.
Adevărurile sale sunt aplicabile peste multiple generaţii, culturi şi, mai ales, peste toate experienţele de viaţă.
Dar când vine vorba sâ citim Biblia, mulţi dintre noi o citesc numai în mod frugal şi fără consecvenţă. Cuvântul Domnului este necesar a fi citit zilnic, devenind singura preocupare stabilă în oceanul instabilităţilor neputinţei noastre, astfel încât să ajungem să înţelegem ceea ce Domnul doreşte să ştim.
“Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nicio proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. / Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfînt.” 2 Petru 1:20-21.
Cel mai puternic mesaj pe care l-au primit vreodată oamenii de la Dumnezeu a fost cel transmis de Iisus Hristos. Acest mesaj nu numai că a produs schimbări fără precedent în întreaga lume, ducând la formarea unui nou popor al lui Dumnezeu, cel al credincioşilor creştini, numit “Biserica Mea”, ca ultimă treaptă a devenirii fiilor lui Dumnezeu, aflată chiar înainte de strămutarea finală în împărăţia lui Dumnezeu, la revenirea lui Hristos pe pământ. El a promis despra Biserica Sa că “porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18) şi i-a asigurat pe emulii Săi că le va fi permanent alături: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
Cum a evoluat Biserica clădită de Iisus? Un martor ocular ne spune că, după ce Hristos s-a înălţat la cer, după învierea Sa, apostolii Lui au plecat şi au propovăduit pretutindeni “Şi Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea cuvântul prin semnele care urmau” (Marcu 16:20). Biserica a avut un început puternic, marcat, în ziua a cincizecea (Cincizecimea) de la învierea lui Iisus, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor şi ucenicilor  aflaţi împreună cu aceştia.
După aproape 2.000 de ani, milioane de oameni se declară creştini şi pretind că sunt membri ai Bisericii pe care a fondat-o Iisus.
Dar creştinismul, cu trecerea timpului, a devenit o religie divizată, compusă din sute de denominaţii şi schisme. Cum a fost posibil acest lucru?
De-a lungul secolelor, cele mai multe din ramurile creştinismului au asimilat în învăţăturile şi practicile lor multe tradiţii nebiblice, lumeşti – filozofice, culturale şi tradiţional-religioase – producând şi mai multe variaţii, adversităţi şi confuzii, poziţionându-se greşit faţă de adevărata credinţă insuflată de Duhul Sfânt şi inducându-şi în eroare adepţii care au devenit căldicei din această cauză şi şi-au pierdut comuniunea cu Dumnezeu: “Dar în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti” (Marcu 7:7).
Cum putem noi explica explozia de practici, de mult prea multe ori contradictorii şi facţiunile, acum incompatibile, din lumea creştinismului? Mai este posibil să se împace grupurile denominaţiilor în conformitate cu standardele şi obiectivele pe care Hristos le-a stabilit pentru Biserica Lui? Cum mai putem noi şti care din varietatea năucitoare a obiceiurilor şi învăţămintelor creştinismului actual reprezintă cu fidelitate pe cele ale lui Iisus Hristos?
Reamintiţi-vă că Iisus nu numai că a promis să clădească Biserica Lui, dar El i-a şi asigurat pe discipolii Săi că Biserica Lui nu va pieri. Este acea Biserică chiar creştinismul divizat de astăzi, pe care îl vedem noi în jurul nostru? Numai Sfintele Scripturi pot produce un răspuns demn de încredere la această întrebare.
Dacă promisiunea lui Iisus că “porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” ar fi considerată ca o garanţie că acei ce cred în numele Lui nu vor putea fi niciodată induşi în eroare sau corupţi, atunci am avea toate motivele să acceptăm însumarea colectivă a diverselor diviziuni ale creştinismului de azi ca fiind Biserica pe care a clădit-o Iisus.
Dar a lăsat El o asemenea garanţie? Dimpotrivă, El i-a avertizat pe discipolii Săi că: “Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi.” (Marcu 13:22).
Şi la apostolul Pavel regăsim exprimată îngrijorarea pentru creştinii din zilele lui că, în urma lucrărilor perfide ale eternului duşman, gândurile lor ar putea să „se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos”, prin propovăduirea unora care de fapt “sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos” (2 Corinteni 11:3,13).
Iisus, vorbind a accentuat chiar El Însuşi, explicând că „strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află. Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7:14-16 – sublinierea îmi aparine).
În capitolul acesta vom decela fructele adevărate după care Iisus şi apostolii Săi au zis că vom identifica Biserica Lui de fructele contradictorii, care ii denominează pe cei care sunt influenţaţi de un alt duh şi propovăduiesc o Evanghelie diferită, despre care Pavel a spus cu hotărâre: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!” (Galateni 1:8).
Noi vom afla, nu din tradiţiile şi opiniile omeneşti, dar direct din Cuvântul lui Dumnezeu, cum să distingem între „Biserica Dumnezeului celui viu” (1 Timotei 3:15) şi acei care urmează proorocii mincinoşi, îmbrăcaţi în haine de oi şi de care Domnul nostru ne-a avertizat să ne ferim: “Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7:15) După cum spuneam la începutul cărţii, pentru a le deschide ochii şi inimile oamenilor astfel încât aceştia să facă alegerea aducătoare de viaţă, de-a lungul timpului, Dumnezeu a ales adesea indivizi, neamuri şi popoare prin care să le arate celorlalţi drumul de urmat pentru salvarea din ghearele hulpave ale satanei, dar şi recompensele care îi aşteaptă pe cei ce aleg cu credinţă această cale, care de la Iisus Hristos a fost făcută dreaptă şi definită fără drept de apel astfel încât toţi cei ce o caută, urmând poruncile Domnului, nu o pot rata.

Un Popor special al lui Dumnezeu 

“Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întunerec la lumina Sa minunată; pe voi, cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10).
“Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14).

După Învierea Sa, Iisus Hristos s-a arătat apostolilor Săi timp de 40 de zile, luminându-i şi mai mult cu privire la împărăţia lui Dumnezeu şi pregătindu-i pentru spectaculoasa lucrare a Duhului Sfânt de fondare a Bisericii (cea mai adecvată traducere mot a mot ar fi “adunare aleasă”) Noului Testament. În ziua Cincizecimii (rămasă pentru noi ca Rusaliile), adică exact la 50 de zile după Învierea Sa din morţi s-a săvârşit ceea ce El le spusese anterior: : “…voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului” (versul 8). Astfel s-a pus fundamentul Bisericii prin lucrarea transformatoare şi puternică, la vedere, la care au fost instantaneu supuşi apostolii şi care i-a impresionat atât de profund pe cei ce i-au putut atunci vedea şi asculta, încât numai în acea zi au primit cuvântul şi s-au botezat, adăugându-li-se lor circa trei mii de suflete.
Ce s-a petrecut atunci cu apostolii aflati în casa în care se strângeau pentru a se ruga într-un singur cuget?
Iată ce relatează Sfânta Scriptură: “Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc./ Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. / Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. / Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. / Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. / Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. / Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? / Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? / Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, / În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, / Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” (Fapte 2:1-11).
Vedem deci că totul s-a săvârşit prin puterea Duhului Sfânt aşa cum îi asigurase Iisus Hristos încă de pe când se afla împreună cu ei: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (Ioan 1:26).
Ulterior, El l-a inspirat pe apostolul Pavel să explice importanţa crucială a primirii Duhului Sfânt în procesul devenirii ca membru convertit al Bisericii Sale: “….Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate,” (Romani 8:9-10).
Prin prezenţa Duhului Sfânt în creştini, Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl participă activ în vieţile acestora ca să-i întărească şi să-i inspire în smerirea şi serviciul lor către Dumnezeu (Filipeni 2:12-13).
Biserica pe care Iisus promisese să o clădească se născuse! Membrii ei au fost oamenii care au primit cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu şi au fost botezaţi – simbolizând acceptarea de către ei a morţii sacrificiale a lui Hristos pentru iertarea păcatelor şi îngroparea obiceiurilor lor vechi, lumeşti, trupeşti, deci păcătoase. De la aceştia s-a început propovăduirea credinţei mântuitoare ai cărei adepţi vor deveni Poporul special al lui Dumnezeu.
“Simon a istorisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său” (Fapte 15:14).

Botezul 

“Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi” (Coloseni 2:12)

Pocăinţa adevărată, adică cea prin care ne renegăm cu căinţă păcatele şi ne punem credinţa în Iisus Hristos, ne conduce ca să ne predăm necondiţionat voinţei lui Dumnezeu, pe calea spre mântuire.
Odată ce am ajuns la acest punct, Petru zice că pasul următor este „să fie botezat în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor” (Fapte 2:38).
Botezul cu apă este una din practicile cele mai vechi ale creştinismului. Departe de a fi fără folos şi arhaic, păstrează semnificaţii simbolice foarte profunde.
La un anumit punct, aproape de timpul lui Iisus, iudaismul a pus un accent deosebit asupra spălatului ritualist pentru curăţirea de impurităţi. Aceasta merge înapoi până la îmbăierile ritualiste ale preoţilor înaintea oferirii sacrificiilor (Leviticul 16:4, 24).
Datorită acestui precedent, dar mai ales al celui lui Ioan Botezătorul, nimeni nu a considerat straniu pentru Iisus şi discipolii Săi să accentueze nevoia pentru botez prin apă.
Dar, în plus faţă de simbolismul curăţirii de impurităţi, a avut botezul altă semnificaţie pentru Hristos şi Apostoli?
Botezul indică acceptarea noastră a sângelui vărsat de Hristos pentru păcatele noastre şi ilustrează moartea vieţii carnale în mormântul botezului.
Aşa după cum Iisus a fost înviat în fiinţă spirituală, ieşirea noastră din mormânt - ridicarea din apa botezului - simbolizează noua noastră viaţă condusă de Duh.
Înţelegerea de către noi a adevăratului sens al pocăinţei şi convertirii ridică botezul la a fi mult mai mult decât numai un simbol; el devine un eveniment profund schimbător al vieţii.
(Evrei 9:14) ne spune că sacrificiul lui Iisus, pe care noi îl acceptăm formal la botez, „va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!”
Aceasta înseamnă că, prin botez şi pocăinţă, noi primim iertarea şi nu mai trebuie să ne lăsăm copleşiţi de vinovăţie, dar va trebui să ne spălăm de păcatele noastre: “botează-te şi spală-ţi păcatele, chemând numele Lui” (Fapte 22:16).
Despre un ritual anume nu se face referire în Scripturi. Dar avem exemplul lui Ioan care boteza în apa Iordanului susţinând: “Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă” (Ioan 1:31).
Aceasta declaraţie este urmată de explicaţia dată de Petru: “... Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor. / Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10:34-36).
Şi tot el a completat cu ocazia convertirii lui Corneliu: “Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” (Fapte 10:47).
Botezul nu este o încununare a procesului de convertire. Pentru noi marchează un început al urmării Domnului Iisus Hristos.
În (Romani 6) Pavel se referă la botez ca o chemare “să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6:4). Mai departe, după ce arată că prin botez am murit păcatului spre a fi părtaşi Învierii lui Iisus Hristos, el ne îndeamnă: “Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6:11). 

Semnificaţia scripturală a Bisericii 

“Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos” (1 Corinteni 12:12)

Ca să înţelegem ce semnifică Biserica ridicată de Iisus Hristos trebuie să avem în vedere, în primul rând, felul în care este folosită noţiunea de Biserică în Biblie. Astfel, Biserică şi Adunare se referă întotdeauna la oameni şi nu la o clădire sau instituţie pentru că trupul lui Hristos (Biserica – “Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” – Coloseni 1:24) este constituit din congregaţiile celor chemaţi a-l urma pe Iisus Hristos, reprezentând o multitudine de “adunări alese” (“Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor” – 1 Corinteni 16:19), menite a învăţa Cuvântul Domnului şi a propovădui Evanghelia spre a fi cunoscută de toate neamurile: “Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile” (2 Timotei 4:17).
Într-o astfel de accepţiune - o congregaţie de discipoli adunaţi să înveţe adevărul prin Cuvântul lui Dumnezeu – a fost practicată de primii creştini: “Şi au stat acolo un an întreg (doi apostoli, Barnabas şi Pavel – adăugirea îmi apartţine), adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini” (Fapte 11:26). Aici doresc a face menţiunea că nu numărul de credincioşi conferă atributul de adunare aleasă, după cum chiar Iisus a precizat: “Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20).
Aşadar, pe atunci Biserica era compusă din discipoli sau învăţăcei ai lui Iisus Hristos care se adunau ca să primească învăţăturile lui Dumnezeu, Biblia fiind îndreptarul pentru aceşti emuli ai lui Hristos, deoarece, precum explică. Pavel, “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură,.Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 3:16-17).
Învăţătorii erau episcopi (priveghetori) ai lui Iisus Hristos, desemnaţi corespunzător: “Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii,/ Nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, / Bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa;/ Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? / Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. / Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului” (1 Timotei 3:2-7). Aceştia nu erau decât slujitori spre propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10:14-15; 2 Timotei 4:2). Dumnezeu îi ţine răspunzători pentru ca să „împartă drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15) şi pentru a fi „exemple turmei” (1 Petru 5:3; 1 Timotei 3:2-7).
Biserica, totuşi, este cu mult mai mult decât o adunare rituală a emulilor care se strâng pentru a fi instruiţi spre beneficiul lor propriu şi a se zidi reciproc. 

Poporul special al lui Dumnezeu 

“Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul” (Apocalipsa 5:9) 

Biserica ridicată de Iisus Hristos, care este de fapt Biserica lui Dumnezeu, poate fi descrisă cel mai bine ca fiind poporul special al lui Dumnezeu, chemat şi ales de El să primească mântuirea (izbăvirea), devenind astfel un popor de fii ai lui Dumnezeu. Speranţa şi viitorul lor sunt legate inseparabil de credinţa neabătută în Iisus Hrsitos şi revenirea Sa.
Dumnezeu cheamă – invită – oameni din toate straturile sociale să devină slujitorii Lui. Apostolul Pavel, totuşi, a observat că acei care, de exemplu, sunt mândri sau la putere, rareori se pocăiesc şi devin membri ai Bisericii, spre deosebire de cei obişnuiţi cu smerenia (1 Corinteni 1:26-29). Ei au tendinţa să fie mai puţin dispuşi să abandoneze căile pline de păcat ale lumii (“Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” – Iacov 4:4).
Acei care răspund cu bunăvoinţă şi credinţă chemării lui Dumnezeu se adaugă poporului Său sfânt prin pecetluirea Duhului Lui (Efeseni 1:13), darul gratuit primit de la Dumnezeu prin Iisus Hristos. Biblia se referă adesea la aceştia ca sfinţi (oameni sfinţi), aleşi sau drepţi (neprihăniţi).
Apostolul Pavel a explicat că „Iisus Hristos… S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:14).
Apostolul Petru, la fel, îi lămureşte pe membrii Bisericii: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, …pe voi, cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10).
Creştinii sunt speciali pentru Dumnezeu în sensul că ei sunt apreciaţi pentru credinţa şi supunerea lor (Efeseni 5:24, 29) – nu pentru că Dumnezeu îi consideră intrinsec mai de valoare decât pe alţii (Romani 2:11; 3:23), ci pentru că L-au primit şi au crezut în Iisus Hristos.
Ideea unui popor special, ales, în care oamenii să fie slujitorii lui Dumnezeu, nu este unică în Scripturi pentru epoca creştină. Dumnezeu a inspirat introducerea conceptului din paginile cele mai timpurii ale Bibliei.
De la crearea lui Adam şi a Evei, Dumnezeu a lucrat prin oameni. Între era primilor noştri părinţi şi prima apariţie a lui Iisus Hristos, Dumnezeu a chemat şi a colaborat cu mulţi bărbaţi şi femei, inclusiv cu profeţii.
Dumnezeu consideră profeţii ca membri ai poporului Său special. Iisus a vorbit de un final când îi vom vedea „pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 13:28). Cu atât mai mult corpul credincioşilor, adică Biserica însăşi, ca „fiind zidită pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Hristos” (Efeseni 2:20).
(Evrei 11) explică de ce anumiţi oameni deosebiţi din Vechiul Testament erau speciali pentru Dumnezeu. Caracterele pe care ei le aveau în comun erau formate prin supunerea lor şi credinţa lor neclintită în Creatorul lor.
Situaţia nu s-a schimbat. Aceia care sunt “poporul special” al lui Dumnezeu sunt cei care se supun lui Dumnezeu şi vin la ascultare prin credinţa neclintită în Iisus Hristos şi urmarea făgăduinţei Acestuia: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6).
“Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. "Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia; Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el". Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului” (Evrei 10:35-39). 

Cuvânt concluziv 

“Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei” (Apocalipsa 21:3)

Biserica va fi rapită la cer de Iisus la revenirea Sa şi ea se constituie din corpul credincioşilor în Acesta, indiferent de ce filiaţie sunt ei: ortodocşi, catolici, protestanţi, adventişti, evanghelişti ş.a.m.d.: “Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, / Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. / Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, / Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, / După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:13-17).
Să nu uităm că prin acceptarea lui Iisus Hristos, în pocainţă şi recunoştinţă, chiar şi necredincioşii pot, în ultimă instanţă, să-şi schimbe destinul etern: “Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa vecinică, şi această viaţă este în Fiul Său. / Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5:11,12).
De la venirea lui Iisus în această lume au trecut mai bine de 2.000 de ani şi de atunci potrivnicul luptă insidios ca să-i amageasca şi să-i ducă în pierzanie pe cât mai mulţi, chiar pe toţi de este cu putinţă, cu scopul de a-i priva de calea izbăvirii arătată şi lăsată de Fiul lui Dumnezeu.
Urmare a acestei viclenii ascunse, biserica iniţială a fost, de-a lungul timpului, divizată continuu, făcând loc pătrunderii ereziilor şi apostaziilor. Şi cu toate acestea mai există elementul comun care nu a putut şi nici nu va putea fi desfiinţat: Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.
Să nu vă mire această afirmaţie căci iată ce scria Ioan bisericii: “M-am bucurat foarte mult când am aflat pe unii din copiii tăi umblând în adevăr, după porunca pe care am primit -o de la Tatăl” (2 Ioan 1:4).
Încă odată subliniez că datoria noastră este să luptăm spre a ne întări credinţa, a veghea şi a răspândi cuvântul Domnului pentru întarirea multora din cei ce au început să se răcească şi spre trezirea, dacă este cu putinţă, a celor ce încă mai rătăcesc.
“Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antichristul! / Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină / Oricine o ia înainte, şi nu rămîne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul” (2 Ioan 1:7,8,9).
Lupta aceasta este lupta cea bună şi ea va aduce cununa biruinţei spre care ne-a îndemnat chiar Iisus Hristos spunând: “Îndrăzniţi, eu am biruit lumea”.
Ne putem hrani cu hrană tare, din Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) dacă ne-am desăvârşit sau cu lapte, ca nişte copilaşi, din mărturia celor credincioşi, dacă încă nu am ajuns să suportăm hrana cea tare, pentru a căpăta puterea de a-L iubi necondiţionat pe Domnul, devenind astfel ca născuţi din El:
“Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; / pentrucă oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:3,4).
Şi pentru că m-am cantonat în zona epistolelor lui Ioan, în încheiere vreau să vă reamintesc îndemnul său: “Dacă zice cineva: ,,Eu iubesc pe Dumnezeu``, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care -l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu -L vede? / Şi aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său” (1 Ioan 4:20,21).
“…Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul” (2 Corinteni 6:16,18). 

Amin.

 <<  Va urma  >>

Tu, pacatul, Hristos

  Şi dacă chemaţi Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia, petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre, / Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, / Ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit, / Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi, / Cei ce prin El aţi crezut în Dumnezeu, Care L-a înviat pe El din morţi, şi I-a dat Lui slavă, ca să vă fie credinţa şi nădejdea voastră în Dumnezeu. / Curăţindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de fraţi, iubiţi-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruinţa, / Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac. / Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut, / Iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul, care vi s-a binevestit.
1 Petru 1:17-25

Dati click spre vizionare:

Post by Triunfo 96.9fm.

După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, / În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile; / Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte. 
Evrei 1:1-3 

Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. 
2 Tesaloniceni 2:8

CARE ESTE CALEA

“Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6) 

Foarte mulţi oameni, dintre care unii chiar de bună credinţă, îşi trăiesc liniştiţi timpul acestei vieţi pământeşti având convingerea că fac tot ce le stă în putinţă spre a fi bune persoane, compatibile cu cerinţele lui Dumnezeu, nutrind certitudinea că nu vor rata viaţa veşnică deoarece au făcut fapte bune, au mers la biserică, au citit Biblia, au făcut donaţii, miluiri şi pomeni, s-au rugat în anumite împrejurări, s-au abţinut de la multe, au postit ş.a.m.d.

Pot fi unele ca acestea suficiente pentru transformarea omului spre a deveni demn de Ȋmpărăţia lui Dumnezeu?
Spre insatisfacţia multora voi afirma cu convingere că toate acestea sunt o părere a omului şi nu asigură mântuirea (“Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” – Efeseni 2:9): 
“Unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului, dar n-au nici un preţ şi sunt numai pentru saţiul trupului” (Coloseni 2:23). 
De ce?
Pentru că, punând în prim-plan accentul pe cele făptuite, uită atât că este statornicit că mântuirea celor ce se ţin de Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi obţinută decât prin Fiul lui Dumnezeu, dar şi că ceea ce li se cere este credinţa izbăvitoare şi transformatoare în Iisus Hristos:
“Despre Acesta mărturisesc toţi proorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin numele Lui” (Fapte 10:43).
“Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu" (Romani 1:17).
Prin aceasta ei pur şi simplu preferă unele automatisme, ce ţin mai mult sau mai puţin de anumite rituri, în locul cunoaşterii active a adevărului consemnat răspicat şi repetat în cuvăntul lui Dumnezeu:
“De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!” (Isaia 46:10).
Apoi, pentru că în acţiunile lor ei caută o părută legalitate raportată la faptele trupului, rămânând în înţelesurile cele slabe ale lumii, fără a face vreun efort de a le respinge pe acestea şi a se alipi capului spre a deveni, prin unificare, mai întâi corp al credincioşilor şi apoi trupul lui Iisus Hristos.
Uitând a căuta să afle ce aşteaptă de fapt Domnul de la ei, astfel de oameni îşi impun singuri, lor şi/sau celorlalţi, tot felul de sarcini greu de purtat, prin care să se evidenţieze şi să se onoreze unii pe alţii în vanitatea lumească, procedând după cum chiar Iisus îi descria:
“Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedecat” (Luca 11:52).
Complăcându-se în propria suficeinţă au ajuns precum avertiza Apostolul Ioan:
“Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5:44).
Au înlocuit credinţa cu un formalism care, de multe ori, nici măcar nu mai urmează cuvântul lui Dumnezeu, devenind înstrăinaţi ce au pretenţia că se ţin de porunca lui Dumnezeu, dar cele ce le fac sunt numai pentru satisfacerea mândriei şi vanităţii omeneşti, adică spre saţiul trupului:
"Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor" (Matei 15:8,9).
Aceştia se aprobă şi susţin unii pe alţii, făcând presiuni directe sau mai subtile, îndeosebi asupra credincioşilor autentici, adoptând politica “pas cu pas”, în încercarea de a generaliza un astfel de comportament şi a-i aduce pe toţi oamenii la un unison bazat pe legi şi învăţături lumeşti, resuscitând astfel vechiul Babilon al rătăcirii generalizate:
“Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; / Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, / Lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, / Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, / Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (2 Timotei 3:1-5a).
După cum am văzut, cu toţii suntem păcătoşi în această lume şi orice am face noi  nu putem şterge păcatele comise decât acceptând darul lui Dumnezeu primit prin sacrificiul lui Iisus Hristos:
“El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” (Romani 8:32).
Prin moartea lui Iisus promotorul păcatului a fost judecat, iar prin învierea Sa ni s-a deschis calea de împăcare cu Dumnezeu, după eliberarea noastră din cursa diavolului, prin acceptarea Domnului Iisus Hristos şi urmarea Acestuia, împlinind astfel voia lui Dumnezeu:
“Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare, că aceasta este mărturia lui Dumnezeu: că a mărturisit pentru Fiul Său. / Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are această mărturie în el însuşi. Cine nu crede în Dumnezeu, L-a făcut mincinos, pentru că n-a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul Său. / Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. / Acestea am scris vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică” (1 Ioan 5:9-13).
Pentru că:
“…Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire” (Evrei 9:28).
Vedem deci că principala noastră lucrare, după înălţarea lui Iisus, constă în aceea de a crede în Iisus Hristos:
“Iisus a răspuns şi le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis” (Ioan 6:29).
Desigur că orice adevărat credincios săvârşeşte şi el fapte care să îi grăbească apropierea sa de Domnul şi să contribuie la transformarea sa înainte de a fi adoptat ca fiu al lui Dumnezeu în viaţa veşnică. Dar iată cum este acesta dator a le săvârşi:
“Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. / Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, / Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. / Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. / Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6:1-8 – îngroşările îmi aparţin).
Şi de ce le săvârşeşte? El le săvârşeşte nu pentru a-şi “asigura” mântuirea sau pentru gloria personală, ci pentru că îl iubeşte pe Iisus şi crede în Domnul, iar poruncile Acestuia devin parte a comportamentului său prin lucrarea transformatoare a viei credinţe, după cum arăta şi Apostolul Iacov:
“Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov 2:26).
Astfel el devine un exemplu inspirator pentru ceilalţi oameni, care Îl pot simţi sau chiar vedea pe Iisus Hristos lucrând în smerenia şi altruismul acestuia. El este o confirmare vie că nu ceea ce face pentru sau în numele lui Iisus contează, ci natura relaţiei dedicată Domnului. Adică el face cunoscut că Iisus doreşte nu numai să Îl cunoaştem printr-o relaţie personală, dar şi să Îl includem în tot ceea ce facem, într-o prefigurare a ceea ce urmează a fi prin aceasta:
“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. / Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Apocalipsa 3:20,21).
Biruitorul amintit aici este nu cel care l-a cunoscut pe Iisus, ci cel care, punându-şi întreaga încredere şi speranţă în Hristos, capătă credinţa mântuirii prin El, devenind astfel şi el cunoscut Domnului, pecetluind prin aceasta arvuna Duhului Sfânt dată nouă de către Dumnezeu.
Deoarece, după cum am văzut, cu toţii suntem păcătoşi (“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi – 1 Ioan 1:8), ceea ce avem nevoie să obţinem este curăţirea şi iertarea păcatelor noastre, adică darul de nepreţuit acordat nouă de Dumnezeu prin Fiul Său:
“Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1:9).
Numai prin această transformare, la care noi devenim parte prin alegerea făcută şi prin credinţă, putem redeveni fii ai lui Dumnezeu şi accede în împărăţia Acestuia:
"Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit! / Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul" (Romani 4:7,8).
Vedem deci, din nou, că totul stă în puterea lui Dumnezeu, care în multa Sa iubire pentru om, L-a trimis pe Hristos în trup spre a ne acorda darul mântuirii Sale:
“Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. / În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:9,10).
Formidabil! Iarăşi Dumnezeu ne oferă totul de-a gata, bunătatea Lui îndemnându-ne la pocăinţă spre iertarea păcatelor şi sfinţirea prin credinţă curată (“Păstrând taina credinţei în cuget curat” - 1Timotei.3:9) şi neclintită în Hristos, care chiar El a spus, când i s-a adresat lui Pavel pe drumul Damascului:
“Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine” (Fapte 26:18).
Aşadar după ce omul a făcut cunoştinţă cu răul şi a devenit părtaş acestuia, a trăit spre a vedea nenorocirile generate de acesta, chiar dacă i-a făcut opoziţie sau nu, primeşte prin Iisus Hristos marea şansă de a se elibera şi curăţi de urmările păcatelor comise şi a deveni demn de a reintra în împărăţia lui Dumnezeu.
Dar de ce a fost necesar sacrificiul lui Iisus Hristos spre a se împlini aceasta?
După cum am văzut, Dumnezeu a creat mai întâi fiinţele înalte (îngerii), într-un număr predeterminat, menite să servească planurilor sale de realizare a unei Ȋmpărăţii perfecte a luminii / vieţii.
Putem deci deduce că şi crearea omului urma un acelaşi plan şi deci un număr predeterminat de oamnei trebuia atins, înţelegând omul curat, un adevărat fiu al luminii, compatibil cu viaţa perfectă concepută de Dumnezeu. Acest înţeles este întărit şi de cele consemnate de Apostolul Ioan în Apocalipsa:
“Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:10,11 – îngroşarea îmi aparţine).
Poate tocmai de aceea diavolul îl urăşte pe om atât de mult şi doreşte fie a-l distruge direct, fie a-l duce pierzaniei prin înstrăinarea de firea dumnezeiască, spre a împiedica realizarea planurilor lui Dumnezeu. Dar acesta nu este decât un demers al unei forţe oarbe, care nu este în stare să se dezică de natura sa destructivă şi acţionează cu consecvenţă supunându-se răului al cărui exponent firesc a devenit. Este o nebunie disperată căci planurile lui Dumnezeu sunt spre bine şi nimeni nu poate să le împiedice sau întârzia, decât răbdarea Sa pentru ca nimeni din cei aleşi să nu piară, iar cel rău să fie dat în vileag.
Ascultaţi ce le spunea Ioan Botezătorul contemporanilor săi:
“Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Luca 3:8).
Iată deci că orice plan al satanei de a-şi impune propria împărăţie a întunericului este sortit eşecului oricât s-ar strădui acesta să corupă sau să împiedice lucrarea lui Dumnezeu.
Ca şi toate celelalte demersuri ale sale şi acesta este destinat inutilului ridicol din mai multe motive:
-        Dumnezeu a rânduit această împlinire şi nimeni nu poate desface cuvântul Său : "De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!" (Isaia 46:10);
-        Dumnezeu singur poate schimba oricând circumstanţele evenimentelor căci “…la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Matei 19:26), iar “…o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2 Petru 3:8);
-        ceea ce va şi face la sorocul hotărât de El pentru a-i salva pe ultimii credincioşi de urgiile dezlănţuite de diavol şi acoliţii săi:
“Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul făpturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi. / Şi de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi, pe care i-a ales, a scurtat acele zile” (Marcu 13:19,20).

*

*       *

După producerea căderii părinţilor primordiali în păcat, de-a lungul multor secole, Dumnezeu a inspirat un număr de oameni aleşi spre a consemna ceea ce avem nevoie a cunoaşte despre El şi despre modul în care El se aşteaptă ca noi să evoluăm în tipul vieţii temporale. Aceste consemnări au fost strânse în cartea numită Sfânta Biblie.
Într-un mod miraculos Biblia reuşeşte să vorbească fiecăruia dintre noi, indiferent de gradul de educaţie, adică de exerciţiul intelectual. Adevărurile sale sunt aplicabile peste multiple generaţii, culturi şi, mai ales, peste toate experienţele de viaţă.
Aşadar. de la păcatul originar adus în lume de nesupunerea lui Adam şi a Evei, Dumnezeu a lucrat prin oameni, pentru oameni. Între era primilor noştri părinţi şi întâia  venire a lui Iisus Hristos, Dumnezeu a chemat şi a colaborat cu mulţi bărbaţi şi femei, şi mai ales cu profeţii.
Din păcate toate demersurile anterioare ale lui Dumnezeu, întreprinse până la trimiterea lui Hristos în trup, nu au dat roadele necesare, nici măcar cu poporul căruia i se dăduse legea Sa, evreii, cei ce au sfârşit printr-o lamentabilă capitulare în faţa diavolului, căruia nu numai că i s-au supus până acolo încât L-au răstignit pe Domnul, dar şi, în cumplita lor orbire din învârtoşare,  nerecunoscându-L, deşi de faţă, chiar pe Cel prin care toate fuseseră create, inclusiv ei, devenind astfel potrivnicii omului (asemenea răului) şi neplăcuţi lui Dumnezeu, cu excepţia acelora puţini care L-au recunoscut pe Iisus şi şi-au pus neabătut credinţa în Acesta:
“Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, / Care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici” (1 Tesaloniceni 2:14,15).
De atunci ei au rămas aşa după cum îi atenţiona Apostolul Pavel:
“Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, / Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10:26,27).
Degeaba se vor consola unii cu părerea că sunt mulţi alţii mai păcătoşi decât ei care să primească pedeapsa finală, căci judecata lor strâmbă nu se potriveşte cu dreptatea lui Dumnezeu:
“Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. / Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. / Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? / Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:1-4).
Iar atâta vreme cât vor rămâne în această stare vor fi pururea înstrăinaţi după cum i-a avertizat Ȋnsuşi Hristos în timpul primei Sale veniri în trup:
“Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. / Iată, casa voastră vi se lasă pustie; / Căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Matei 23:37-39).
Şi:
“Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori; / Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului” (Evrei 10:28,29).
Spre deosebire de cei ce au crezut în numele Lui şi cărora Le-a adresat prin viu grai aceste cuvinte:
“Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. / Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. / Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:20-24).
Şi:
“Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. / Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. / "Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia; / Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el". / Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului” (Evrei 10:35-39).
Sau, mai concis, şi pentru unii, ca şi pentru ceilalţi:
“Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. / Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei10:32,33).
Distincţia dintre ei fiind tranşantă:
“Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. / Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! / Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2 Ioan 1:9-11). 
Şi:
“Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie (n.n. Iisus Hristos) din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. / Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; / Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. / Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt” (Ioan 17:6-9 – îngroşarea îmi aparţine).

*

*       *

  Tragicul eveniment al       răstignirii   Sale a avut   consecinţe de o   semnificaţie şi   un impact fără   precedent şi cu   implicaţii   definitive asupra destinului uman.
Ȋn primul rând, el a demonstrat sub cea mai brutală formă de exprimare că binele şi răul nu sunt câtuşi de puţin compatibile, iar acţiunea răului, opusă binelui, nu urmăreşte decât ruinarea acestuia prin distrugere şi apoi moarte.
Când fac o asemenea afirmaţie vreau să aduc în atenţia voastră faptul că Hristos întrupat a fost şi a rămas singurul Fiu al Omului care nu a păcătuit şi, deşi a trăit în această lume în trup, El nu s-a lăsat contaminat şi corupt nici de ispitele ţesute de stăpânitorul acestei lumi, nici de presiunile lumeşti venite prin diverşi actori, de la cel mai mic nivel social la cel mai înalt, sau de la cei mai decăzuţi oameni până la cei mai desăvârşiţi, care cu toţii au făcut cu diverse prilejuri presiuni atât voluntare, cât şi involuntare asupra Sa.
Iată ce spuneau în această privinţă doi stâlpi ai credinţei creştine, Apostolii Petru şi Ioan:
“Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui, / Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (1 Petru 2:22,23).
“Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este” (1 Ioan 3:5).
Iar în privinţa ispitelor la care a fost supus de către stăpânitorul acestei lumi ne amintim că imediat după ce a fost botezat de către Ioan Botezătorul, satana a avut trei tentative majore de seducere şi atragere a Sa în păcat:
‘Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, / Timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit. / Şi I-a spus diavolul: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine. / Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu. / Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii. / Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; / Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti". / Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; / Căci scris este: "Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească"; / Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: "Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău". / Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (Luca 4:1-13).
Aceste ispite au fost încercate asupra unui om aflat singur, înfometat, însetat, slăbit şi presupus influenţabil, dar ele nu au reuşit să-L supună pe Iisus care, deşi se afla în mare dificultate, nu s-a îndoit nici măcar o clipă de puterea şi dreptatea lui Dumnezeu.
Tot aşa a procedat şi cu alte ispite mai mari sau mai mici venite spre el pe diverse căi.
Semnificativ este că chiar şi atunci când a ştiut, înainte de intrarea în Ierusalim, că va fi dat morţii prin răstignire, nu I s-a înmuiat credinţa şi deşi unul dintre cei mai de seamă ucenici ai Săi, Apostolul Petru, a încercat să-L determine a evita cele ce aveau să se petreacă, El i-a răspuns ferm şi definitoriu acestuia:
“Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta. / Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16:22,23).
Tot la fel a procedat şi în situaţii limită, când totul se tranşa pe viaţă şi pe moarte, precum a fost în seara în care a fost prins de oştenii arhiereilor şi bătrânilor şi împotriva cărora Petru a scos sabia şi l-a lovit pe unul din ei. Reacţia lui Iisus a fost din nou una ce nu lasă loc nici unui dubiu privind încrederea absolută, mai presus de propria persoană, ce o avea în dreptatea şi făgăduinţa lui Dumnezeu:
“Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. / Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? / Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?” (Matei 26:52-54).
Iar când se afla deja răstignit pe cruce şi asculta batjocoririle şi hulelile arhiereilor, cărturarilor, bătrânilor şi ale unor trecători, deşi moartea îi era iminentă El nu s-a slujit nici o clipă de puterea pe care o avea, împins fiind de vorbele ce le auzea dar şi de chinurile trupului torturat şi aflat în agonie. Ceea ce a prevalat în faţa acestui Fiu al Omului, mult prea umilit şi chinuit fără vreo vină, a fost nu dreptatea Sa momentană ci, din nou, dreptatea lui Dumnezeu şi împlinirea cuvântului Acestuia:
“Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele, / Şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! / Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau: / Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. / S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:39-43).
Ȋn al doilea rând, petrecându-se un astfel de eveniment, răbdarea lui Dumnezeu a atins încă un jalon de care nu se poate trece fără consecinţe. Evenimentul respectiv a însemnat atingerea  punctului culminant al acţiunii dăunătoare a răului în această lume şi comitentul trebuia să fie sancţionat, ceea ce s-a şi petrecut odată cu învierea lui Iisus Hristos şi înălţarea Sa la Cel ce L-a trimis:
“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:7-11).
Aţi remarcat ce a spus chiar Iisus Hristos?
“Stăpânitorul acestei lumi a fost judecat”!
Prin aceasta diavolul, şi împreună cu el toţi ceilalţi îngeri decăzuţi, precum şi acoliţii lor supra-umani, umani şi/sau para-umani au fost sau vot fi definitiv puşi alături de rău şi, prin urmare, îi aşteaptă execuţia sentinţei: distrugerea totală.
Şi nu numai aceştia! Ci şi toţi cei care nu au crezut în Iisus Hristos şi care astfel, pierzând mântuirea, au fost deja judecaţi, de judecată namaiputând scăpa decât cei credincioşi:
“Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18).
Iată şi “motivarea”, cum am zice noi, după înţelesurile noastre cele slabe:
“Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. / Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3:19-21).
Vedem că această judecată a identificat ceea ce trebuie din nou separat pentru revenirea la perfecţiunea dintâi a creaţiei lui Dumnezeu: lumina (viaţa), de întuneric (moarte), deci binele, de rău.
Exact ca şi la începuturi, cu singura mare, capitală diferenţă că, de data aceasta, la ceasul rânduit de Dumnezeu, separarea va fi definitivă, prin distrugerea totală a răului, împreună cu promotorii săi:
“Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. / Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui (n.n. Iisus Hristos) ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor” (Apocalipsa 19:20,21).
“Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. / Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. / Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsa 20:13-15).
Prin această ultimă separare creaţia lui Dumnezeu se va reîntoarce la perfecţiune, fiind împlinită şi cu numărul de oameni planificat de Dumnezeu de la bun început şi devenind unitară întru slava puterii lui Dumnezeu.
Ȋnţelegem că omul, prin gaţia lui Dumnezeu, a fost din nou pus în faţa unei alegeri cu efecte capitale asupra destinului său, o alegere care însă are cu totul alte premise decât cea care l-a condus în păcat:
          - aceasta nu este o capcană, ci dimpotrivă chiar alternativa de slavare din cursa morţii;
          - este o alegere în cunoştinţă de cauză ce se face în urma convieţuirii alături de rău, cunoscându-se astfel bine efectele acestuia asupra vieţii;
          - ea se bazează pe adevăr şi nu pe minciună;
          - este definitivă şi consecinţele de rigoare nu mai pot fi schimbate;
          - ţelul nu mai este unul utopic, alegerea se face clar între Iisus Hristos şi satana, adică între viaţa veşnică şi moartea eternă.
În concluzie, pe cine ascultaţi? Sau în cine credeţi?
Deci, pe cine urmaţi?