SFÂRŞITUL VEACULUI_4

 

HRISTOS A INVIAT!

“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).

 “Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12).

“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. / Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. / Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (1Ioan 1:5-7).

  “Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14).  
Amin.

DUMINICA FLORIILOR

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR - Cuvânt la Duminica Floriilor din “Omilii la Postul Mare”

”Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi” (Luca 19: 42)

 
Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire
Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi (n.n. pătaţi, spurcaţi)  se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.
De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.
Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.
Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care, suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zici că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.

(n.n. “Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” Apocalipsa 3:17).

Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-l deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? Îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-l vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav (îngroşarea îmi aparţine). Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca.

(n.n. “Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” 1Corinteni 11:32).

Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

(n.n. “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” Galateni 6:7,8).

Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cei de ai doilea în norocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.
Si pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ ?

(n.n. “Şi el vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii” Luca 13:27).

Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că si răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează. Iară când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice (n.n. concubine), mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci. Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său, şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc. De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-l socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-l ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.

(n.n. “Ascultaţi, iubiţii mei fraţi: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o El celor ce Îl iubesc? / Iar voi aţi necinstit pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi? / Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi?” Iacov 2:5-7).

Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo ? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate de minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu l-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu l-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iară spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică. Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări (îngroşarea îmi aparţine).

(n.n. “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” Efeseni 6:12).

Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă ? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii dumnezeieşti. Iară dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea dumnezeiască, şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei ? De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se libereze de ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iară pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se libereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi ele cea viitoare. Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor, şi nici măcar prin îndelungă răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.

(n.n. “Aşadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul, / Ca să nu mai trăiască timpul ce mai are de trăit în trup după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. / Destul este că, în vremurile trecute, aţi făcut cu desăvârşire voia neamurilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slujiri idoleşti. / De aceea ei se miră că voi nu mai alergaţi cu ei în aceeaşi revărsare a desfrâului şi vă hulesc. / Ei îşi vor da seama înaintea Celui ce este gata să judece viii şi morţii” 1Petru 4:1-5).

Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi, deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor. Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului si să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-ne de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

(n.n. “Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi” Romani 12:12).

(Sursa: http://luptapentruortodoxie.blogspot.ro/2012/04/duminica-floriilor.html)

REALITATEA VIRTUALĂ

“Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” (Apocalipsa 22:15)

Omenirea se află într-o profundă criză care se manifestă pe fond şi s-a insinuat în existenţa cotidiană, devenind un mod de viaţă al unor societăţi debusolate, care mai au doar câteva şi întâmplătoare elemente comune, derivate mai mult dintr-o internaţionalizare a activităţilor şi scopurilor diverselor oligarhii ce conduc în prezent toate naţiunile ce populează planeta Pământ.

Paradoxal este că marile mase de oameni au renunţat la drepturile lor naturale şi îşi lasă destinele în mâinile acelor oligarhii, în ciuda faptului că  acestea se dovedesc din ce în ce mai egoiste, mai lacome şi mai tiranice. Acest fenomen se petrece datorită pierderii de către mase, odată cu eliminarea reperelor morale din viaţa socială, a discernământului şi abilităţilor intelectuale de a analiza realitatea şi a concluziona, la nivel individual, care este aceasta, preferând a se lăsa animaţi şi conduşi de diferite interese iluzorii născute din diverse pofte, trecătoare ca înseşi acele înşelătoare pofte:

 “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).

De altfel, oamenii au fost insidios conduşi şi aduşi într-o stare care acum se poate numi deja de transă, în care realitatea este percepută prin condiţionările subtile la care sunt expuşi şi care îi tranformă în supuşi obedienţi ai unei realităţi distorsionant deformată. Această realitate manipulată nu face altceva decât să vină în întâmpinarea unor nevoi denaturate, plăsmuite de simţurile umane aduse într-o stare de exacerbare prin stimuli prevalent materialistici, acompaniaţi de o părută înţelepciune lumească, care le conferă acestor stimuli nu numai motivarea şi acceptabilitatea ce le creează potenţialul unei aderenţe de masă, dar şi o aură de filozofie omenească, menită a-i ţine pe oameni prizonieri benevoli şi permanenţi într-o lume lipsită de repere spirituale autentice.

Interesant este că cu cât ştiinţa şi tehnologia avanseză, manipularea realităţii devine tot mai intensă şi are efecte tot mai devastatoare asupra condiţiei umane, prin invadarea din ce în ce mai pronunţată atât a fiinţei biologice, cât şi a celei spirituale.

Ea nu este totuşi decât o ceaţă destinată a învălui adevărul şi a-l face numai momentan  invizibil, căci adevărul este imuabil şi ubicuu, el fiind intrinsec trinităţii divine:

“Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6).

“Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”(Evrei 13:8).

Este de fapt o falsă realitate născută din rătăcire şi din speranţa celor ce o adoptă ca stil de viaţă că le va acoperi vinovăţia practicării a diverse păcate. Dar toţi aceştia vor sfârşi prin lovirea bruscă de adevăr, care nu poate fi evitat la nesfârşit în orbecăirea lor. Şi va fi precum atunci când Titanicul s-a izbit pe neaşteptate de aisbergul aflat în realitatea obiectivă şi care nu putea fi surmontat de o infailibilitate autodeclarată şi de aceea falsă.

Acelaşi lucru se va întâmpla şi la vremea impactului definitoriu dintre minciună şi adevăr:

“El (n.n. Iisus) însă, privind la ei, a zis: Ce înseamnă, deci, scriptura aceasta: "Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului"? / Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi” (Luca 20:17,18).

Prin implicarea tot mai intensă în această falsă realitate bazată pe răspunsuri pavloviene la o multitudine de stimuli binedirecţionaţi, oamenii ating o stare aproape hipnotică, de transă, în care acţiunile ajung să le fie din ce în ce mai mult induse de către o castă iniţiată în regulile jocului, cu scopul de a se impune un control extins asupra minţii fiecărui individ uman şi formarea graduală a unei conştiinţe colective directoare, care anulează conştiinţa individuală şi impune un nou tip de cultură umană, derivată din reguli de comportament de grup, determinate de trenduri, idoli, modele, formatori de opinie, curente muzicale, industria cinematografică, cea sportivă şi, mai nou, a shopping-ului, a turismului şi distracţei etc.

O mare şi ultimă înşelătorie prin care aderenţii renunţă definitiv la dreptul lor natural numit libertate şi se lasă aserviţi tatălui minciunii şi exponentul întunericului spiritual – satana, apucând pe calea lată a pierzaniei: “Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor sunt căile morţii” (Solomon 14:12).

Astfel oamenii ajung insensibili şi indiferenţi la ceea ce este de fapt evident şi se decuplează de la realitatea obiectivă, îmbrăţişînd un alt fel de realitate, una himerică, zămislită în mod iluzoriu, bazată pe idei şi entităţi de acţiune artificiale şi efemere şi de esenţă prevalent materialistă, care să le alimenteze reflexe condiţionate formate temporar şi modificate la diferite perioade de timp, cu scopul de a-i menţine permanent într-o stare de transă, care, cu timpul, îi va transforma ireversibil într-o specie robotică programabilă, cu apucături de zombie şi care poate fi total stăpânită de forţele întunericului, până acolo încât, aflaţi în starea de transă amintită mai înainte, vor accepta o pecete de supunere şi credinţă faţă de acestea:

“Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte” (Apocalipsa 13:16).

Această nouă cultură nu mai constituie deloc o matrice a valorilor (mai ales spirituale) imuabile ale umanităţii, ci se transformă într-un matrix de condiţionări programabile impuse, care nu mai presupun adaptarea individului la un sistem consacrat de valori, ci “adaptarea” valorilor la iluzoria realitate virtuală rezultantă, pentru a se realiza astfel o conciliere artificială între ele, bazată exclusiv pe mutilarea corespunzătoare a oricărei valori, devenită indezirabilă noului modus vivendi.

O astfel de realitate virtuală, deşi acceptată cu mândrie de omenire ca pe propria creaţie a unei stări de siguranţă şi prosperitate, pe măsura diversificării stimulilor direcţionali, cu siguranţă îşi va pierde orice coerenţă raţională şi va deveni haotică, cu repercusiuni grave asupra comportamentului uman, care va devia din ce în ce mai pronunţat, devenind o imagine fidelă a fundamentului iluzoriu pe care s-a clădit - minciuna. Şi ştim că minciuna are picioare de lut, adică, mai hotărât exprimat, va produce inevitabil colapsul societăţii, urmat de un nou val de zombizare, apoi un nou colaps ş.a.m.d. Dar, în lipsa unor repere corective, haosul va deveni prevalent şi va conduce la colapsuri din ce în ce mai dese, dar şi mai intense şi tot mai dureroase, cu atât mai mult cu cât vor fi permanent însoţite de o lipsă endemică de perspectivă, dar care nu se vor sfârşi decât prin intrarea în marea coliziune cu adevărul.

Ne aduce asta aminte de ceva?

“Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea” (1Tesaloniceni 5:3).

Iar la sfârşit, Hristos va distruge tot răul minciunii şi păcatului, la un loc cu toţi emulii satanei şi va reinstaura domnia adevărului şi a dreptăţii, în deplină concordanţă cu perfecţiunea vieţii veşnice creată de Dumnezeu Tatăl:

“Şi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi Cel ce şedea pe el se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate. / Iar ochii Lui sunt ca para focului şi pe capul Lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai El. / Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu. / Şi oştile din cer veneau după El, călare pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat. / Iar din gura Lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea. Şi El îi va păstori cu toiag de fier şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu, Atotţiitorul. / Şi pe haina Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. / Şi am văzut un înger stând în soare; şi a strigat cu glas puternic, grăind tuturor păsărilor care zboară spre înaltul cerului: Veniţi şi vă adunaţi la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, / Ca să mâncaţi trupuri de împăraţi şi trupuri de căpetenii de oşti şi trupurile celor puternici, şi trupurile cailor şi ale călăreţilor lor, şi trupurile tuturor celor slobozi şi celor robi, şi ale celor mici şi celor mari. / Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui. / Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. / Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor’ (Apocalipsa 19:11-21).

O imagine mai mult decât terifiantă care are darul de a naşte în minţile oamenilor o întrebare reflexivă: deci, care este scăparea?

Cum să te poţi opri din a trăi ca un robot pre-programat şi să redevii o persoană cu spirit de discernământ, spre a te reîntoarce către realitatea obiectivă şi a recăpăta autenticul sens al vieţii?

În primul rând va trebui să autoconştientizezi faptul că nu mai eşti o persoană liberă, aşa cum te-ai născut şi că trăieşti sub imperiul minciunii şi numai adevărul te mai poate elibera. Ce înseamnă aceasta? Mai întâi şi cel mai semnificativ, înseamnă că eşti pe cale să pierzi harul lui Dumnezeu acordat nouă prin Duhul Său, după cum am fost asiguraţi prin Apostolul Pavel:

“Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Corinteni 3:17).

Apoi va trebui să ai tăria să cauţi şi să accepţi adevărul, care nu numai că te va elibera, dar îţi va conferi şi darul vieţii de care Dumnezeu, în marea Sa iubire, a vrut să te bucuri încă de la crearea omului primordial. Altfel vei fi pierdut şi te vei alinia cerinţelor şi cutumelor virtualei realităţi, separându-te definitiv de cuvântul lui Dumnezeu şi înregimentându-te alături de cei pierduţi într-un marş fără întoarcere, precum cel al lemingilor, pe drumul spre o tragică şi definitivă dispariţie, înstrăinat de Dumnezeu şi neplăcut Acestuia şi lipsit de lumina vieţii:

“Iar dacă Evanghelia noastră este încă acoperită, este pentru cei pierduţi, / În care Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:3,4).

De ce? Iată explicaţia lăsată chiar de către Iisus Hristos încă pe când se afla în trup, în mijlocul apostolilor Săi:

“Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, / Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” (Ioan 14:16,17).

Aceasta face diferenţa între credincios şi necredincios, dintre a fi al lui Hristos sau al lumii acesteia, de a trăi în lumea aceasta dar fără a-i aparţine, pentru că fiind al lui Hristos ai primit Duhul Adevărului de care nu mai poţi fi separat de nicio realitate virtuală, oricât de măiastru ar fi aceasta făurită.

Efortul de a te întoarce va implica o restructurare radicală a eului personal şi o acceptare perseverentă a adevărului pe toate nivelele existenţei tale, o revoluţie a propriei conştiinţe întru smerire şi o curăţire a sufletului de reminiscenţele pâclelor rămase în urma destrămării întunericului în care fusese treptat învăluit, prin rătăcirea produsă de acceptarea şi practicarea minciunii şi, pe cale de consecinţă, a păcatului, după cum şi Apostolul Pavel îndemna:

“Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. / Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră” (1 Corinteni 15:33.34).

Şi:

“Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? / Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? / Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". / De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. / Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul” (2 Corinteni 6:14-18).

Atunci vei constata că uşa prin care poţi scăpa din această falsă realitate s-a aflat permanent în faţa ta şi totul depindea numai de alegerea personală de a o deschide, pe care oricând o puteai face.

“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (n.n. Iisus)” (Apocalipsa 3:20).

Ce revelaţie! Dar şi ce potenţială tragedie! Ai fi putut rata mult prea uşor deschiderea acestei uşi, prin intergrarea completă şi definitivâ într-un stil greşit de viaţă, a cărui recompensă finală nu ar fi fost alta decât moartea veşnică.

Teribil, când te gândeşti cât de uşor şi iresponsabil oamenii acceptă minciuna şi întunericul acoperitor, în locul luminii şi vieţii!

Şi erai vrednic de plâns “Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26).

Ai deschis uşa şi o lumină strălucitoare, orbitoare pentru starea în care ai ajuns, prin coabitarea cu minciuna şi întunericul, te cuprinde şi te copleşeşte cu puterea sa purificatoare şi cu indescriptila iubire care o însoţeşte şi care îţi conferă liniştea şi fericirea după care ai jinduit până atunci şi pe care nu mai ştiai cum să le poţi accesa, pentru că îţi pierduseşi simţul realităţii şi sensul vieţii, declarat chiar de către Iisus Hristos:

“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6b).

Numai aşa se poate împlini cu tine cuvântul lui Dumnezeu, pe care nimeni şi nimic nu îl poate schimba şi care grăieşte astfel:

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1 Ioan 5:11,12).

“Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).

Atunci vei cunoaşte adevărul şi se va petrece eliberarea ta:

“Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14:21 – îngroşarea îmi aparţine), adică se va împlini promisiunea lui Dumnezeu pentru tot cel ce este credincios şi deci biruitor:

“Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10:9a) sau

“Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui" (Fapte 2:21).

De-abia acum îţi recapeţi sensul advăratei vieţi şi simţi nevoia ca, plin de smerenie, căinţă şi recunoştinţă, să îi mulţumeşti şi să îl slăveşti pe Cel care a făcut-o posibilă.

Slavă lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru, care ne-a acordat şi acest din urmă şi cel mai nepreţuit dar!

“Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16:27).

“Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20b).