CALEA SPINILOR_16 - CEL ADEVĂRAT ŞI CREDINCIOS

“Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră” (2 Petru 3:17) 

 

Aici vreau să aduc o mică dar deosebit de importantă precizare: în pasajul din extrasul anterior, “Cuvântul lui Dumnezeu” nu face referire la Cartea Sfântă a Bibliei, care are acest atribut, de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu, ci la cel Adevărat și Credincios prin care Dumnezeu a creat toate cele văzute şi nevăzute: 

       “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. / El era la început cu Dumnezeu. / Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1: 1-3). 

Acum ca să ne mai mângâiem încă odată sufletul cu dovada că, datorită nemăsuratei iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni, Cuvântul s-a întrupat în lume pentru a face cunoscută odată pentru totdeauna Calea, Adevărul şi Viaţa, spre mântuirea celor ce îşi pun credinţa în Acesta:

“Şi Cuvântul S-a facut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slava întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).

Astfel toţi credincioşii au dobândit harul: “Lui îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” – Romani 5:2 şi “măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)” (Efeseni.2:5).

CALEA SPINILOR_13 - POCĂINŢA ÎNTRU CREDINŢĂ

“Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră” (2 Petru 3:17)  

Şi acum să vă răspund la întrebarea din capitolul anterior: credeţi că aceeaşi soartă o vor avea un necredincios cu un credincios? 

Vă voi întoarce din nou la Cuvântul Domnului cu îndemnul ca acolo să căutaţi mereu atât îndreptarea voastră dar şi îndrumarea continuă în care să creşteţi spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea voastră: 

“Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea: "Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!" / Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: "Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? / Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a facut niciun rău" / Şi a zis lui Iisus: "Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!" / Iisus a răspuns: "Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23:39-42).

Deci, din cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu El, unul nu s-a căit de fărădelegile sale, dar celălalt s-a pocăit sincer şi şi-a pus credinţa sinceră şi definitivă în Iisus Hristos, căpătând mântuirea chiar în ultimele clipe ale vieţii sale în această lume.

A căpătat oare şi celălalt tâlhar acelaşi dar al Domnului? Nu, pentru că nu s-a pocăit de relele pe care le comisese şi nici nu şi-a pus credinţa în Iisus Hristos!

I-a cerut Domnul altceva celui pe care L-a salvat?! Nu, căci aceasta este măreţia dragostei lui Dumnezeu: chiar pe fiul Său L-a făcut jertă de ispăşire, “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan.3:16). 

CALEA SPINILOR_7 - ÎN LUME DAR NU AI LUMII

“Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră” (2 Petru 3:17) 

Simţiţi că nu faceţi parte din lumea aceasta şi că ea vă respinge, urându­-vă fără motiv aparent? Nu fiţi îngrijoraţi, căci lumea aceasta iubeşte numai ce este al său iar altceva nu admite. Nu uitaţi că adepţii acestei lumi mai întâi l-au urât pe Iisus, pe care l-au şi răstignit, deşi venise spre a-i izbăvi. Credeţi că, dacă aţi ales calea cea îngustă şi vă ţineţi de ea cu toată nădejdea, lumea asta vă va lăuda şi încuraja? Sau vă va ademeni ca să lăsaţi calea cea îngustă şi să vă alăturaţi ei pe lata cale a pierzaniei?
Sunteţi încă nehotărâţi sau confuzi cu privire la aceste afirmaţii? 

Să revedem ideea din adevăratul punct de vedere: noi nu putem face nimic prin propriile forţe care să ne asigure mântuirea. Aceasta o primim numai prin graţia lui Dumnezeu, coborâtă asupra noastră prin Iisus Hristos, pe care fie o acceptăm cu credinţă transformatoare şi recunoştinţă şi obţinem acest dar, fie ne îndoim şi ne îndepărtăm tot mai mult de acest dar, fie o respingem prin necredinţă şi pierdem definitiv acest dar. Vedem de aici că relaţia noastră cu Dumnezeu este puternic personală şi ea se stabileşte şi dezvoltă prin Iisus Hristos, care ne răscumpără, prin sângele sacrificiului Său, pentru dragostea lui Dumnezeu, cea pentru care am fost de la început rânduiţi, dacă chiar o căutăm şi o dorim mai mult decât orice.

Nici nu este de mirare că aceasta este o cale îngustă cu o poartă strâmtă! Ascultaţi încă odată răspunsul lui Iisus Hristos când Toma l-a întrebat despre această cale: “Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6). Credeţi, voi, aceasta? Atunci cu siguranţă veţi avea necazuri în această lume robită de cel rău, care nu va înceta să vă ispitească în nenumărate feluri spre a vă conduce, mai mult sau mai puţin sesizabil, pe calea cea lată a pierzaniei. 

CALEA SPINILOR_2 - CHEMAREA LUI DUMNEZEU

“Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră” (2 Petru 3:17) 

Aceasta este o taină mare şi prin ea, noi, în măsura în care avem credinţă în Iisus Hristos şi ne-o ţinem de-a lungul vieţii mai presus de orice, având râvnă neobosită de a o spori în noi (“Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, / ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos pentru viaţa veşnică” - Iuda 1:20,21), cu toţii vom căpăta mântuirea cea aducătoare de viaţă veşnică, după voia lui Dumnezeu, “Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos” (1Tesaloniceni 5:9). 

Este o taină pe măsura măreţiei lui Dumnezeu şi a indescriptibilei iubiri cu care ne înconjoară şi prin care neîncetat ne cheamă să revenim la perfecţiunea pentru care am fost creaţi, făcându-ne cunoscută calea, adevărul şi viaţa: “Întru Care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, / Care este arvuna moştenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale” (Efeseni 1:13,14).

“Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu. / El ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului” (2 Corinteni 1:21,22). 

Ce facem cu această comoară pe care am primit-o în dar este o chestiune personală, după cum fiecare crede de cuviinţă, fie a o păstra spre zidirea lui, fie a o risipi spre pieirea sa.  

ULTIMA ŞANSĂ – partea XII

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12) 

Dincolo de durerile pricinuite de dezlănţuiţii necredincioşi, creştinii nu pot avea decât un copleşitor sentiment de compasiune pentru soarta acestora. Prăpastia dintre ei se măreşte irevocabil şi orbirea ce a pus stăpânire pe primii este numai un precursor al amăgirii finale prin care minciuna va deveni ultimul lor idol, făcâdu-i să uite definitiv de Dumnezeu, abandonaţi fiind autocreatei nebunii în care se laudă ca fiind înţelepţi. Au devenit fiinţe pământeşti fireşti, cu aspiraţii exclusiv lumeşti, care şi-au uitat amnestic menirea şi, prin urmare, nici nu ar mai putea-o înţelege fiindcă “Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1Corinteni 2:14).

Renunţând la Duhul Sfânt şi înlocuindu-l cu duhul acestei lumi ei au comis hula cea mai mare şi de neiertat: “Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Marcu 3:29).

Este ruinarea definitivă a posibilităţii de a restabili o relaţie cu Dumnezeu. Relaţie în sensul de comuniune care nu poate veni decât din acceptarea cu pocăinţă şi în credinţă a sacrificiului adus de Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi mântuirea noastră: “Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este” (1Ioan 3:3). 

“Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. / Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, / În Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2:20-22). Amin! 

Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar: numai astfel mai putem reintra într-o relaţie cu El şi avea o comuniune cu Acesta, care ne va face cunoscuţi Lui. Nu există o alte cale şi aceasta este ultima şansa de care putem beneficia, prin răbdarea lui Dumnezeu, a cărei limită a fost totuşi fixată chiar de El Însuşi: “Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. / Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:9-11). 

<<< Sfârşit >>> 

CARE ESTE CALEA_4

Acesta este piatra cea neluată în seamă de către voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului; / Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi (Fapte 4:11,12). Amin! 

DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU_(5)

Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării. / În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! / Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu (2Cor.5:19-21). Amin! 

CARE ESTE CALEA_1

Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6) 

FERICIŢI CEI CE N-AU VĂZUT ŞI AU CREZUT!

 

PUTEREA LUI DUMNEZEU

Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. / Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii (Romani 13:11,12). 

CEASUL TREZIRII

De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni (Matei 24:44)

MȂNTUIREA

Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom.10:10)

UN GHID CREŞTIN - extras 8

DUMNEZEU VĂ ȊNSOŢEŞTE PRIN TOATE VĂILE VIEŢII 

“Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine” (Fapte 26:18) 

Viaţa lumească poate părea bună şi plină de perspectivă, privită fiind de la înălţimea fastului solemnităţilor şi promisiunilor cu care se auto-înconjoară. Dar, dincolo de aceste aparenţe, oamenii se confruntă cu o realitate ce nu mai păstrează nimic din acest fast şi constată că oricât ar dori ei să petreacă o astfel de viaţă, aceasta devine repede o fata morgana, iar ei sunt nevoiţi ca, împotriva dorinţelor lor, să călătorească prin văile sumbre ale diverselor încercări, ce par a se ţine lanţ.

Acolo, în văile realităţii, viaţa este aspră şi stresantă, dar, dacă oamenii nu şi-au pierdut încă discernământul, le predă multe lecţii valoroase, care le pot conferi înţelepciunea de a-şi arunca privirea dincolo de cortina din spatele solemnităţilor, descoperind acolo minciuna şi maestrul acesteia, păpuşarul care încearcă neîncetat să-i transforme în marionetele sale spre a-i abate de la adevărata lor menire şi cale de urmat. Căci şi el ştie prea bine că “Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:12) şi, nemaiavând viaţă, frica morţii îi va face robii celui ce are stăpânirea acesteia, asta fiind încă o modalitate de a-i înstrăina de Cel ce S-a sacrificat “...ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, / Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2:14,15).

Vedeţi dar ce confuzie s-a reuşit a fi indusă în această lume: oamenii s-au depărtat de Cel ce ne-a oferit încă de la început, cu toată dragostea Sa, darul vieţii şi au ajuns să se teamă şi astfel să se supună celui ce ne-a adus moartea, ignorând celălalt mare dar făcut nouă  şi devenit accesibil prin Iisus Hristos, adică mântuirea noastră!

Asta este o adevărată culme a absurdului ridicol: Dumnezeu ne-a acordat viaţa la care oamenii, lăsându-se seduşi de cel rău, au renunţat, aliindu-se acestuia din urmă în rebeliunea sa şi, respingând oferta salvării, se arată plini de nerecunoştinţă faţă de adevăratul nostru Tată, Care nu numai că ne-a dat viaţă, dar, devenind noi păcătoşi, nu şi-a retras dragostea (“Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem”– 1Ioan 4:9) şi  aşteaptă încă răbdător ca să fie acceptată, spre mântuire, de cât mai mulţi, de ar fi cu putinţă de către toţi. Iar lumea continuă să-L blameze, dacă nu chiar L-a uitat definitiv!

Dar să revenim la multiplele văi ale vieţii prin care ne este dat să călătorim pe acest pământ.

Dacă se întâmplă să străbateţi chiar acum una din văile acestei vieţi, fiind copleşiţi de dificultatea circumstanţelor adverse şi simţind acut nevoia unei îndrumări, faceţi apel, prin rugăciune, în smerire şi cu mulţumiri din suflet curat, la Dumnezeu şi Iisus ca să vă înveţe drumul, deoarece Ei se află întotdeauna lângă voi, chiar dacă nu le mai simţiţi prezenţa, înăbuşiţi fiind de spinii ce vă înconjoară.

Şi nu uitaţi nicio o clipă: oricât de orbitoare şi răpitoare ar putea fi plăcerile acestei vieţi pământeşti, ele nu se pot compara cu darul vieţii pe care l-am primit de la Dumnezeu

Numai în felul acesta veţi putea ieşi victorioşi chiar şi din cele mai grele încercări pe care le veţi avea de înfruntat prin văile în care v-aţi lăsat atraşi de promisiunile deşarte ale vieţii lumeşti.

Iată şi câteva exemple:

- Valea nesiguranţei: amintiţi-vă că fiecare dimineaţă în care vă treziţi este un cadou de la Dumnezeu şi începeţi-vă ziua mulţumindu-I pentru fiecare astfel de oportunitate şi sădiţi-vă în inimă dorinţa de a vă folosi timpul astfel primit în dar cât mai bine cu putinţă. Abandonaţi gândul ademenitor,  venit insidios de la cel viclean, cum că aţi mai avea şi mâine o zi la rând pe care s-o folosiţi în acest scop. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă dea timp pentru schimbare şi să vă păstreze în mâna Sa spre a-Şi împlini scopul iniţial ce îl avea cu fiecare dintre voi. Întelegeţi că nimic şi nimeni nu vă poate scoate din mâna lui Dumnezeu, decât numai propria alegere făcută prin propriul liber arbitru şi, prin urmare, atâta vreme cât vă aflaţi sub mâna Lui aveţi un loc inalienabil pe pământ, până când planul Domnului se va fi împlinit şi, totodată, nimic nu vă mai poate ţine aici dupa împlinirea planului Său: “Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit” (1Petru 5:6).

- Valea fricii: luaţi aminte că şi Dumnezeu poate folosi această vale pentru sporirea credinţei voastre. Diferenţa este că, în timp ce duşmanul doreşte ca prin frică să vă facă a vă clătina spre a deveni mai uşor de prins în mrejele sale, Domnul va folosi acest sentiment pentru a vă face să apelaţi la credinţă, cu fiecare apelare credinţa întărindu-se şi mai mult, până la a vă ţine ferm pe calea Adevărului şi a Vieţii. Oricât de teamă vă poate fi într-o anumită împrejurare, fiţi siguri că nimeni şi nimic nu poate schimba faptul că îi aparţineţi Lui şi că El poate oricând controla vieţile voastre. Cereţi-I Domnului să vă facă conştienţi de prezenţa Sa lângă voi şi să vă dea pacea pe care numai El o poate da – pacea sufletească, cea care transcede orice înţelegere lumească: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14:27).

Aduceţi-vă aminte că Dumnezeu e oricând gata a vă ajuta ca, prin sporirea credinţei, să puteţi birui tot ceea ce vă produce teamă. Rugaţi-L să vă dea tăria de care aveţi nevoie spre a-L urma pe Iisus Hristos. Întelegeţi că Dumenzeu vă este credincios chiar dacă voi nu Îi rămâneţi credincioşi şi vă aşteaptă, ca un Tată grijuliu, să vă întoarceţi către El: “...Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (1Corinteni 10:13).

Folosiţi timpul petrecut în această vale pentru a învăţa cum să vă incredeţi din toată inima în Domnul, ştiind că bătăliile vă vor spori credinţa,  arătându-vă cum să vă petreceţi viaţa spre biruinţă, având cunoştinţa că “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13:8).

- Valea ocolişului: înţelegeţi că ceea vi se pare un ocoliş impus pe neaşteptate, pentru Dumnezeu poate fi numai un mod de a vă conduce, în ciuda împrejurărilor nefavorabile şi adversităţii lumeşti, spre adevărata cale. Chiar daca voi nu puteţi înţelege unde vă va duce ocolişul, Dumnezeu întotdeauna ştie. Ridicaţi-vă privirea deasupra circumstanţelor, către Dumnezeu şi aveţi încredere că El vă va călăuzi cu bine. Fiţi smeriţi şi cooperanţi în planurile Sale pentru voi, lăsând voia Sa să lucreze în loc a I vă împotrivi cu încăpăţânare. Acceptaţi să vă trăiţi viaţa ghidându-vă neclintiţi după preceptele morale ale Bibliei şi urmaţi-L pe Domnul nostru Iisus Hristos atât în prosperitate, cât şi în adversităţile vieţii: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13:7).

Sprijiniţi-vă pe promisiunile Domnului consemnate în scripturi deoarece El a conceput planul măntuitor pentru viaţa fiecăruia. Apelaţi permanent la înţelepciunea şi puterea Sa supremă prin care toate sunt posibile şi mergeţi mai departe cu încredere deplină, “...Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Marcu 10:27).

- Valea suferinţei: înţelegeţi că, deoarece Dumnezeu este omnipotent şi ubicuu, nimic nu vă poate atinge fără a-i fi Lui cunoscut. Să ştiţi că suferinţa vine, în primul rând, datorită lipsei noastre de râvnă în urmarea lui Iisus Hristos, dar El nu va permite să suferim mai mult decât putem duce şi că suferinţa pe care ne lasă s-o îndurăm este pentru un scop bun în viaţa noastră. De aceea şi Pavel ne adresează îndemnul: “Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi” (Romani 12:12). Rugaţi-L pe Domnul să vă arate ceea ce doreşte ca voi să învăţaţi spre schimbare personală din orice suferinţă. Folosiţi timpul suferinţei voastre pentru a-l cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, pentru a-L iubi mai mult şi pentru a vă încrede mai mult în El. Nu vă pierdeţi cu firea; timpul oricarei suferinţe trece inevitabil şi, adesea, rezultatul este pozitiv, ajutându-vă să vă zidiţi ştiind că “Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul” (Efeseni 2:21).

- Valea furtunilor: aţi văzut că de multe ori viaţa poate deveni tumultoasă şi deosebit de incertă. Rugaţi-L pe Dumnezeu să folosescă furtunile prin care treceţi pentru a vă spori credinţa că viitorul imediat al vieţii lumeşti nu vă poate afecta menirea şi destinul.

Ţineţi treaz în minte gândul că Dumnezeu poate să folosescă toate furtunile fie  pentru îndreptare (readucerea voastră la o adevarată relaţie cu El), fie pentru perfecţionare (maturizarea voastră şi pregatirea pentru a fi apţi de a vă alătura Împărăţiei Sale), fie pentru educare (să vă înveţe lecţii pe care altfel nu le-aţi putea învăţa şi asimila). În timpul luptei voastre în mijlocul unei furtuni aduceţi-vă aminte că Iisus este prezent, ascultă, vă îndrumă şi poate oricând s-o oprească. Nu numai atât, dar El vă şi insuflă puterea ca să ramâneţi credincioşi şi să învăţaţi a vă sprijini oricând de El ca de stânca salvării voastre: “De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. / A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă” (Matei 7:24,25).

- Valea descurăjării: aşa cum am arătat în capitolul “Viitorul nostru cu ajutorul Domnului”, descurajarea este una din armele preferate ale celui rău datorită efectelor produse. Când vă aflaţi în această vale fiţi vigilenţi spre a nu fi ademeniţi, din slăbiciune, de diverse soluţii lumeşti care presupun a face compromisuri împotriva credinţei şi a vă face astfel părtaşi celor aflaţi pe calea cea lată a pierzaniei. Credinţa adevărată nu face compromisuri cu cel viclean, căci ea ştie că adevărul nu poate avea comuniune cu minciuna, nici răul cu binele, sau lumina cu întunericul.

Vă readuc aminte ce consemnează Cuvăntul Lui Dumnezeu cu privire la răspunsurile Domnului Iisus Hristos când, după botez şi pogorârea Duhului Sfânt asupra Sa, o fost purtat în pustiu unde a fost ispitit de diavol:

“Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, / Timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit. / Şi I-a spus diavolul: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine. / Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu păine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu. / Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a aratat într-o clipă toate împărăţiile lumii. / Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toata stăpânirea aceasta şi stralucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; / Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: “Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti”. / Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; /  Căci scris este: “Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească”; / Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. / Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (Luca 4:1-13).

Dacă nu simţiţi a avea înţelepciunea necesară spre a putea trece cu bine prin această vale, căutaţi comunicarea cu oameni apropiaţi de Dumnezeu, mai presus de cea cu orice altă sursă lumească. În slăbiciunea voastră faceţi apel la alţi creştini puternici spre a se ruga pentru voi, fiindcă rugile lor sunt ascultate.

Ca în orice altă împrejurare nefavorabilă, aduceţi-vă grijile şi durerile în faţa lui Dumnezeu şi rugaţi-L să vă sprijine spre a le trece în concordanţă cu voia Sa. Cereţi-I Domnului Iisus Hristos încurajări şi fiţi siguri că vi le va da, aşa după cum a fost în stare ca “Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Col.2:15).

Nu vă izolaţi de Domnul şi nu cădeţi în letargie. Amintiţi-vă întotdeauna că dacă aşteptaţi considerând că veţi ajunge, pe cont propriu, în capacitatea de a face ceva, adesea nu veţi mai face acel ceva. Dar daca vă decideţi să acţionaţi căutând voia Domnului, neţinând cont de cum vă simţiţi în împrejurarea dată, alte sentimente vă vor umple şi vă vor anima. De exemplu, dacă aşteptaţi ca, pentru a citi din Biblie, să fiţi într-o dispoziţie anume, probabil că nu veţi mai citi. Dar dacă o citiţi oricum, în ciuda simţămintelor voastre, veţi descoperi că doriţi să citiţi tot mai mult şi mai mult, pe măsură ce sufletul începe a vi se umple de încredere şi bucurie odată cu certitudinea că toate le puteţi face prin Hristos, care vă întăreşte spre a-L putea urma. Nu renunţaţi la o viaţă bazată pe credinţă; dacă o veţi face, veţi pierde tot ceea ce Dumnezeu are mai bun pentru voi. Fiţi perseverenţi în a parcurge în credinţă toate circumstanţele ce vă asaltează până când acestea se vor schimba şi, în acest proces, chiar voi vă veţi schimba înspre mai bine.

- Valea confuziei: aflaţi permanent sub tirul minciunii manipulatoare, insidios sădită de cel rău, cu siguranţă vă veţi găsi de multe ori în această vale pe care, dacă nu o treceţi cu bine, riscaţi a deveni un strop din valurile care-i poartă pe cei definitiv rătăciţi dintr-o parte într-alta, fără rost, într-o mişcare browniană ce se va sfârşi prin epuizarea şi distrugerea lor definitivă: “Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie” (Iuda 1:13).

Pentru a nu vă lăsa pradă acestei capcane ţineţi-vă ferm de promisiunile Domnului Iisus Hristos şi urmaţi-L pe Acesta indiferent de ce s-ar întâmpla. Fiţi siguri că chiar şi atunci când confuzia a reuşit să facă o breşă în credinţa voastră aceasta nu este decât o altă ispită din care puteţi cu certitudine ieşi cu ajutorul Domnului, aşa că rugaţi-vă ca El să vă întărească, “Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1Corinteni 2:5).

- Valea prigoanei: într-o lume infestată de păcat cu siguranţă că veţi trece de nenumărate ori prin această vale. Folosiţi prilejul pentru a afla cine este cu advărat credincios spre a şti în cine vă puteţi încrede în această lume şi cu cine vă puteţi ajuta la nevoie: “Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15:20).

Luaţi orice prigoană ca pe un bun prilej de vă smeri spre a fi pregătiţi pentru lucrarea Domnului, pocăindu-vă şi rugându-L să vă curăţească de urmările păcatelor voastre care vă blochează comuniunea cu El, înnoindu-vă astfel ca să puteţi fi demni de Cel ce prin sacrificiul Său v-a răscumpă-rat: “Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi” (Romani 5:6).

- Valea mâniei: de cele mai multe ori situaţiile adverse pe care le veţi înfunta vă  vor trezi sentimente de mânie căci în viaţa emoţională a omului este dictată mai întâi de simţuri şi numai apoi de cele învăţate. Mânia nu este o stare firească pentru om, fiind un precursor al urii şi de aceea ea nu trebuie a face parte din obişnuinţele acestuia. Ea este tot o ispită aruncată asupra omului de către cel potrivnic spre a-l destabiliza şi a prelua controlul acţiunilor acestuia, ştiind prea bine că “...cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (1 Ioan 2:11), iar “Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El” (1 Ioan 3:15). Aşa că luaţi întotdeauna aminte la îndemnul Apostolului Pavel: “Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. / Nici nu daţi loc diavolului” (Efeseni 4:26,27).

Aduceţi-vă aminte că ispita nu înseamnă că aţi păcătuit şi că Dumnezeu v-a şi pregătit o cale de ieşire din ea.

- Valea bolilor: intelegeţi că acolo unde râvna voastră s-a lăsat pe tânjeală apar alte căi de purificare, una dintre acestea putând fi chiar boala. Luaţi boala ca o citaţie pentru rugăciune şi întăriţi-vă râvna spre Dumnezeu prin rugăciuni atât pentru însănătoşire, dar şi pentru curăţire de urmarile păcatelor şi întărire a credinţei. Practicaţi rugăciunea nu numai pentru voi, dar şi pentru medicii la care apelaţi, până când veţi primi răspuns. Niciodată nu renunţaţi la speranţă, păstrând-o vie chiar dacă însănătoşirea fizică nu vine rapid sau în totalitate, ştiind că Dumnezeu intervine conform voii Sale atotcunoscătoare pentru a vă aduce pacea sufletească şi, eventual, a vă reface starea sănătăţii. Apelaţi la credincioşi adevăraţi spre a se ruga pentru voi: “Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5:16).

Nu vă îndoiţi că, aşa cum se înţelege şi din cuvântul de mai sus al Apostolului Iacov, bolile apar ca urmare a gradului înaintat în care păcatul a ajuns să lucreze în noi, întorcându-ne de la lucrarea cea bună spre cea rea: “Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. / Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Romani 7:19,20).

Dacă păcatul nu ar avea niciun rol în producerea bolilor noastre, de ce credeţi că Iisus Hristos le-a spus unora dintre bolnavii vindecaţi următoarele cuvinte: “Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9:2); iar altuia “După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5:14).

După aceea păstraţi obişnuinţa de a vă ruga, în orice împrejurare sau moment, căci, vă reamintesc, rugăciunea constituie cel mai rapid mijloc de a comunica cu Domnul. Oare vreţi a comunica cu Domnul numai când vă aflaţi la ananghie?! Şi nu le mulţumiţi voi cu recunoştinţă tuturor oamenilor care vă oferă un cadou ce vi-l doreaţi?

- Valea neputinţei: veţi traversa în repetate rânduri această vale în care vi se va pă-rea că nimic din cele spre care vă străduiţi a le face nu vă stă în putinţă. Dacă neputinţa voastră are drept cauză influenţa celui rău nu trebuie să vă neliniştiţi! Faceţi apel la armele pe care le­-aţi primit odată cu acceptarea lui Iisus Hristos, care se adaugă la puterea pe care Dumnezeu a pus-o în voi “...căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).

Iar dacă neputinţa voastră nu este numai din această cauză, nu vă lăsaţi amăgiţi de gândurile strecurate în mintea voastră de lipsa de credinţă: nu puteţi să faceţi acele lucruri fiindcă fie nu le-a sosit vremea, sau pentru că nu judecaţi înţelept şi ceea ce vă doriţi nu este bine pentru voi, într-o persepectivă mai apropiată sau mai îndepărtată, pe care voi nu puteţi a o sesiza pe moment, dar Domnul o ştie dinainte şi nu doreşte a vă lăsa să apucaţi pe acea cale. Dacă aveţi numai încăpăţânare şi nu căutaţi cu adevărat spijinul Domnului, veţi persevera în ispită şi veţi săvârşi multe greşeli în viaţă, până când vă veţi întoarce la Domnul şi Ȋi veţi cere, în căinţă, cu sinceritate şi credinţă să vă sprijine a vă reveni, ignorând limitele noastre umane, ştiind “Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1:37). Vedeţi că şi din această vale nu se poate ieşi fără credinţă în Cel ce ne-a creat deoarece “Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6).

*

*       *

Nu vă lăsaţi purtaţi de ispită deoarece ea nu vine de la Dumnezeu: “Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. / Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. / Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1:13-15). Ȋnţelegem deci că ispita întotdeauna vine de la cel viclean, tatăl minciunii şi al întunericului, care are stăpânire peste moarte, până când împreună vor fi aruncaţi în focul cel veşnic.

Aduceţi-vă aminte ca voi nu sunteţi primii ademeniţi şi nici ultimii. Şi niciodată nu disperaţi, căci a fi ispitit nu înseamnă că aţi fi eşuat spiritual.

De fapt, asta arată că sunteţi pe calea cea bună, ziditoare iar cel rău încearcă a vă abate de la ea: “Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13).

Poate veţi fi surprinşi să aflaţi că asta I s-a întâmplat chiar şi lui Iisus.

Dupa coborârea asupra Sa a Duhului ca un porumbel, a urmat diavolul.

După binecuvântare, a venit încercarea.

Imediat după botezul Său, Iisus a fost dus în deşert spre a fi ispitit. Iisus, Păstorul şi Mijlocitorul nostru, l-a întâlnit, ca Fiu al Omului, pe diavol faţă în faţă – şi a câştigat!

Iar acum noi putem să împărtăşim victoria Sa şi Să-I urmăm exemplul, cunoscut fiind că: “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Iacov 1:12).

 *

*       *

 Pentru a vă întipări cât mai adânc în minte şi suflet adevărul despre superficialitatea umană şi ingratitudinea faţă de Dumnezeu, Cel ce ne-a dat viaţă şi încearcă să ne determine a o păstra pentru eternitate, vă voi relata o scurtă alegorie despre mulţumiri pe care am auzit-o cu multă vreme în urmă, marcându-mă şi producându-mi o binevenită schimbare în abordarea relaţiei personale cu Domnul.

Recunoştinţă

“Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire” (Coloseni 4:2) 

Un suflet nou-sosit în Rai a fost întâmpinat de sfântul Petru care l-a îndemnat să facă împreună un tur de iniţiere prin împărăţia cerului. Astfel, ei intrară unul lângă altul într-un mare atelier de lucru, format din mai multe secţii, unde îngeri lucrau cu mare zel. 

Sfântul Petru se opreşte în faţa primei secţii şi-i spune : “Aceasta este Recepţia. Aici sunt primite toate cererile către Dumnezeu pronunţate în rugăciuni”.

Sufletul priveşte această secţie unde o mare mulţime de îngeri erau teribil de ocupaţi cu sortarea voluminoaselor pachete de cereri, scrise pe bucăţi de hârtie sau pe tot felul de deşeuri, de  către oameni, de peste tot din întreaga lume.

Ei continuară să meargă, ajungând la o a doua secţie. Sfântul Petru îi spuse sufletului : “Aceasta este secţia de ambalare si expediţie. Aici graţia şi binecuvântările cerute de oameni sunt procesate şi expediate persoanelor care le-au solicitat”. Sufletul observă şi de această dată cât de mare era acolo aglomeraţia. Erau mulţi îngeri lucrând din greu şi în această secţie, întrucât tot timpul se strângea o mulţime de binecuvântări ce trebuia a fi individualizate spre a fi trimise către Pământ.

Traversând şi acest compartiment şi, ajungând în cel mai îndepărtat colţ al atelierului, Sfântul Petru împreună cu sufletul se opriră în dreptul unei minuscule secţii.

Spre surprinderea sufletului, numai un singur înger se afla acolo şi, pur şi simplu, nu făcea nimic! “Aceasta este secţia de confirmare a primirilor”, spuse Sfântul Petru.

“Cum vine asta? Nu se lucrează de loc aici!”

“Oh, asta este atât de trist!”, oftă Sfântul Petru. “După ce oamenii primesc binecuvântările pe care le-au cerut, mult prea puţini mai trimit confirmări”.

“Şi cum poate fi făcută confirmarea primirii binecuvăntării lui Dumnezeu?”

“Foarte simplu”, răspunse sf. Petru, “numai să se spună: Îţi mulţumesc, Doamne!”

“Şi ce fel de binecuvântări ar trebui să fie confirmate?”

“Dacă ai hrană în frigider, îmbrăcăminte pe tine, un acoperiş deasupra capului şi un loc unde să poţi dormi eşti ca şi cei mai avuţi oameni aflaţi pe lume”.

“Dacă dimineaţa te trezeşti mai mult sănătos decât bolnav… eşti cu mult mai binecuvântat decât milioane de oamnei care nici măcar nu vor supravieţui următoarei săptămâni”.

“Dacă părinţii îţi trăiesc şi sunt căsătoriţi încă… eşti un caz din ce în ce mai rar”.

“Dacă ai o familie clădită pe iubire, abnegaţie şi înţelegere reciprocă, capabilă astfel să absoarbă toate şocurile vieţii lumeşti, ai cu mult mai mult decât cei mai avuţi oameni ai lumii”.

“Dacă ai înţeles care este izvorul minciunilor ce ţin prizonieră această lume şi ai cunoscut adevărul, eşti liber şi mai presus de orice ispită ieşită în cale”.

“Dacă poţi ţine oricând capul sus şi zâmbi, nu eşti normal, ci eşti unic faţă de cei mai mulţi, aflaţi sub imperiul îndoielii şi al disperării, căci asta înseamnă că L-ai cunoscut pe Domnul şi ai simţit dragostea pe care ţi-o poartă”.

CARE ESTE CALEA

“Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6) 

Foarte mulţi oameni, dintre care unii chiar de bună credinţă, îşi trăiesc liniştiţi timpul acestei vieţi pământeşti având convingerea că fac tot ce le stă în putinţă spre a fi bune persoane, compatibile cu cerinţele lui Dumnezeu, nutrind certitudinea că nu vor rata viaţa veşnică deoarece au făcut fapte bune, au mers la biserică, au citit Biblia, au făcut donaţii, miluiri şi pomeni, s-au rugat în anumite împrejurări, s-au abţinut de la multe, au postit ş.a.m.d.

Pot fi unele ca acestea suficiente pentru transformarea omului spre a deveni demn de Ȋmpărăţia lui Dumnezeu?
Spre insatisfacţia multora voi afirma cu convingere că toate acestea sunt o părere a omului şi nu asigură mântuirea (“Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” – Efeseni 2:9): 
“Unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului, dar n-au nici un preţ şi sunt numai pentru saţiul trupului” (Coloseni 2:23). 
De ce?
Pentru că, punând în prim-plan accentul pe cele făptuite, uită atât că este statornicit că mântuirea celor ce se ţin de Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi obţinută decât prin Fiul lui Dumnezeu, dar şi că ceea ce li se cere este credinţa izbăvitoare şi transformatoare în Iisus Hristos:
“Despre Acesta mărturisesc toţi proorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin numele Lui” (Fapte 10:43).
“Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu" (Romani 1:17).
Prin aceasta ei pur şi simplu preferă unele automatisme, ce ţin mai mult sau mai puţin de anumite rituri, în locul cunoaşterii active a adevărului consemnat răspicat şi repetat în cuvăntul lui Dumnezeu:
“De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!” (Isaia 46:10).
Apoi, pentru că în acţiunile lor ei caută o părută legalitate raportată la faptele trupului, rămânând în înţelesurile cele slabe ale lumii, fără a face vreun efort de a le respinge pe acestea şi a se alipi capului spre a deveni, prin unificare, mai întâi corp al credincioşilor şi apoi trupul lui Iisus Hristos.
Uitând a căuta să afle ce aşteaptă de fapt Domnul de la ei, astfel de oameni îşi impun singuri, lor şi/sau celorlalţi, tot felul de sarcini greu de purtat, prin care să se evidenţieze şi să se onoreze unii pe alţii în vanitatea lumească, procedând după cum chiar Iisus îi descria:
“Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedecat” (Luca 11:52).
Complăcându-se în propria suficeinţă au ajuns precum avertiza Apostolul Ioan:
“Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5:44).
Au înlocuit credinţa cu un formalism care, de multe ori, nici măcar nu mai urmează cuvântul lui Dumnezeu, devenind înstrăinaţi ce au pretenţia că se ţin de porunca lui Dumnezeu, dar cele ce le fac sunt numai pentru satisfacerea mândriei şi vanităţii omeneşti, adică spre saţiul trupului:
"Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor" (Matei 15:8,9).
Aceştia se aprobă şi susţin unii pe alţii, făcând presiuni directe sau mai subtile, îndeosebi asupra credincioşilor autentici, adoptând politica “pas cu pas”, în încercarea de a generaliza un astfel de comportament şi a-i aduce pe toţi oamenii la un unison bazat pe legi şi învăţături lumeşti, resuscitând astfel vechiul Babilon al rătăcirii generalizate:
“Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; / Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, / Lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, / Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, / Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (2 Timotei 3:1-5a).
După cum am văzut, cu toţii suntem păcătoşi în această lume şi orice am face noi  nu putem şterge păcatele comise decât acceptând darul lui Dumnezeu primit prin sacrificiul lui Iisus Hristos:
“El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” (Romani 8:32).
Prin moartea lui Iisus promotorul păcatului a fost judecat, iar prin învierea Sa ni s-a deschis calea de împăcare cu Dumnezeu, după eliberarea noastră din cursa diavolului, prin acceptarea Domnului Iisus Hristos şi urmarea Acestuia, împlinind astfel voia lui Dumnezeu:
“Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare, că aceasta este mărturia lui Dumnezeu: că a mărturisit pentru Fiul Său. / Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are această mărturie în el însuşi. Cine nu crede în Dumnezeu, L-a făcut mincinos, pentru că n-a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul Său. / Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. / Acestea am scris vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică” (1 Ioan 5:9-13).
Pentru că:
“…Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire” (Evrei 9:28).
Vedem deci că principala noastră lucrare, după înălţarea lui Iisus, constă în aceea de a crede în Iisus Hristos:
“Iisus a răspuns şi le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis” (Ioan 6:29).
Desigur că orice adevărat credincios săvârşeşte şi el fapte care să îi grăbească apropierea sa de Domnul şi să contribuie la transformarea sa înainte de a fi adoptat ca fiu al lui Dumnezeu în viaţa veşnică. Dar iată cum este acesta dator a le săvârşi:
“Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. / Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, / Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. / Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. / Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6:1-8 – îngroşările îmi aparţin).
Şi de ce le săvârşeşte? El le săvârşeşte nu pentru a-şi “asigura” mântuirea sau pentru gloria personală, ci pentru că îl iubeşte pe Iisus şi crede în Domnul, iar poruncile Acestuia devin parte a comportamentului său prin lucrarea transformatoare a viei credinţe, după cum arăta şi Apostolul Iacov:
“Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov 2:26).
Astfel el devine un exemplu inspirator pentru ceilalţi oameni, care Îl pot simţi sau chiar vedea pe Iisus Hristos lucrând în smerenia şi altruismul acestuia. El este o confirmare vie că nu ceea ce face pentru sau în numele lui Iisus contează, ci natura relaţiei dedicată Domnului. Adică el face cunoscut că Iisus doreşte nu numai să Îl cunoaştem printr-o relaţie personală, dar şi să Îl includem în tot ceea ce facem, într-o prefigurare a ceea ce urmează a fi prin aceasta:
“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. / Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Apocalipsa 3:20,21).
Biruitorul amintit aici este nu cel care l-a cunoscut pe Iisus, ci cel care, punându-şi întreaga încredere şi speranţă în Hristos, capătă credinţa mântuirii prin El, devenind astfel şi el cunoscut Domnului, pecetluind prin aceasta arvuna Duhului Sfânt dată nouă de către Dumnezeu.
Deoarece, după cum am văzut, cu toţii suntem păcătoşi (“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi – 1 Ioan 1:8), ceea ce avem nevoie să obţinem este curăţirea şi iertarea păcatelor noastre, adică darul de nepreţuit acordat nouă de Dumnezeu prin Fiul Său:
“Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1:9).
Numai prin această transformare, la care noi devenim parte prin alegerea făcută şi prin credinţă, putem redeveni fii ai lui Dumnezeu şi accede în împărăţia Acestuia:
"Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit! / Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul" (Romani 4:7,8).
Vedem deci, din nou, că totul stă în puterea lui Dumnezeu, care în multa Sa iubire pentru om, L-a trimis pe Hristos în trup spre a ne acorda darul mântuirii Sale:
“Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. / În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:9,10).
Formidabil! Iarăşi Dumnezeu ne oferă totul de-a gata, bunătatea Lui îndemnându-ne la pocăinţă spre iertarea păcatelor şi sfinţirea prin credinţă curată (“Păstrând taina credinţei în cuget curat” - 1Timotei.3:9) şi neclintită în Hristos, care chiar El a spus, când i s-a adresat lui Pavel pe drumul Damascului:
“Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine” (Fapte 26:18).
Aşadar după ce omul a făcut cunoştinţă cu răul şi a devenit părtaş acestuia, a trăit spre a vedea nenorocirile generate de acesta, chiar dacă i-a făcut opoziţie sau nu, primeşte prin Iisus Hristos marea şansă de a se elibera şi curăţi de urmările păcatelor comise şi a deveni demn de a reintra în împărăţia lui Dumnezeu.
Dar de ce a fost necesar sacrificiul lui Iisus Hristos spre a se împlini aceasta?
După cum am văzut, Dumnezeu a creat mai întâi fiinţele înalte (îngerii), într-un număr predeterminat, menite să servească planurilor sale de realizare a unei Ȋmpărăţii perfecte a luminii / vieţii.
Putem deci deduce că şi crearea omului urma un acelaşi plan şi deci un număr predeterminat de oamnei trebuia atins, înţelegând omul curat, un adevărat fiu al luminii, compatibil cu viaţa perfectă concepută de Dumnezeu. Acest înţeles este întărit şi de cele consemnate de Apostolul Ioan în Apocalipsa:
“Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:10,11 – îngroşarea îmi aparţine).
Poate tocmai de aceea diavolul îl urăşte pe om atât de mult şi doreşte fie a-l distruge direct, fie a-l duce pierzaniei prin înstrăinarea de firea dumnezeiască, spre a împiedica realizarea planurilor lui Dumnezeu. Dar acesta nu este decât un demers al unei forţe oarbe, care nu este în stare să se dezică de natura sa destructivă şi acţionează cu consecvenţă supunându-se răului al cărui exponent firesc a devenit. Este o nebunie disperată căci planurile lui Dumnezeu sunt spre bine şi nimeni nu poate să le împiedice sau întârzia, decât răbdarea Sa pentru ca nimeni din cei aleşi să nu piară, iar cel rău să fie dat în vileag.
Ascultaţi ce le spunea Ioan Botezătorul contemporanilor săi:
“Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Luca 3:8).
Iată deci că orice plan al satanei de a-şi impune propria împărăţie a întunericului este sortit eşecului oricât s-ar strădui acesta să corupă sau să împiedice lucrarea lui Dumnezeu.
Ca şi toate celelalte demersuri ale sale şi acesta este destinat inutilului ridicol din mai multe motive:
-        Dumnezeu a rânduit această împlinire şi nimeni nu poate desface cuvântul Său : "De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!" (Isaia 46:10);
-        Dumnezeu singur poate schimba oricând circumstanţele evenimentelor căci “…la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Matei 19:26), iar “…o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2 Petru 3:8);
-        ceea ce va şi face la sorocul hotărât de El pentru a-i salva pe ultimii credincioşi de urgiile dezlănţuite de diavol şi acoliţii săi:
“Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul făpturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi. / Şi de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi, pe care i-a ales, a scurtat acele zile” (Marcu 13:19,20).

*

*       *

După producerea căderii părinţilor primordiali în păcat, de-a lungul multor secole, Dumnezeu a inspirat un număr de oameni aleşi spre a consemna ceea ce avem nevoie a cunoaşte despre El şi despre modul în care El se aşteaptă ca noi să evoluăm în tipul vieţii temporale. Aceste consemnări au fost strânse în cartea numită Sfânta Biblie.
Într-un mod miraculos Biblia reuşeşte să vorbească fiecăruia dintre noi, indiferent de gradul de educaţie, adică de exerciţiul intelectual. Adevărurile sale sunt aplicabile peste multiple generaţii, culturi şi, mai ales, peste toate experienţele de viaţă.
Aşadar. de la păcatul originar adus în lume de nesupunerea lui Adam şi a Evei, Dumnezeu a lucrat prin oameni, pentru oameni. Între era primilor noştri părinţi şi întâia  venire a lui Iisus Hristos, Dumnezeu a chemat şi a colaborat cu mulţi bărbaţi şi femei, şi mai ales cu profeţii.
Din păcate toate demersurile anterioare ale lui Dumnezeu, întreprinse până la trimiterea lui Hristos în trup, nu au dat roadele necesare, nici măcar cu poporul căruia i se dăduse legea Sa, evreii, cei ce au sfârşit printr-o lamentabilă capitulare în faţa diavolului, căruia nu numai că i s-au supus până acolo încât L-au răstignit pe Domnul, dar şi, în cumplita lor orbire din învârtoşare,  nerecunoscându-L, deşi de faţă, chiar pe Cel prin care toate fuseseră create, inclusiv ei, devenind astfel potrivnicii omului (asemenea răului) şi neplăcuţi lui Dumnezeu, cu excepţia acelora puţini care L-au recunoscut pe Iisus şi şi-au pus neabătut credinţa în Acesta:
“Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, / Care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici” (1 Tesaloniceni 2:14,15).
De atunci ei au rămas aşa după cum îi atenţiona Apostolul Pavel:
“Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, / Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10:26,27).
Degeaba se vor consola unii cu părerea că sunt mulţi alţii mai păcătoşi decât ei care să primească pedeapsa finală, căci judecata lor strâmbă nu se potriveşte cu dreptatea lui Dumnezeu:
“Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. / Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. / Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? / Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:1-4).
Iar atâta vreme cât vor rămâne în această stare vor fi pururea înstrăinaţi după cum i-a avertizat Ȋnsuşi Hristos în timpul primei Sale veniri în trup:
“Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. / Iată, casa voastră vi se lasă pustie; / Căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Matei 23:37-39).
Şi:
“Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori; / Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului” (Evrei 10:28,29).
Spre deosebire de cei ce au crezut în numele Lui şi cărora Le-a adresat prin viu grai aceste cuvinte:
“Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. / Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. / Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:20-24).
Şi:
“Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. / Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. / "Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia; / Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el". / Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului” (Evrei 10:35-39).
Sau, mai concis, şi pentru unii, ca şi pentru ceilalţi:
“Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. / Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei10:32,33).
Distincţia dintre ei fiind tranşantă:
“Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. / Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! / Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2 Ioan 1:9-11). 
Şi:
“Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie (n.n. Iisus Hristos) din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. / Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; / Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. / Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt” (Ioan 17:6-9 – îngroşarea îmi aparţine).

*

*       *

  Tragicul eveniment al       răstignirii   Sale a avut   consecinţe de o   semnificaţie şi   un impact fără   precedent şi cu   implicaţii   definitive asupra destinului uman.
Ȋn primul rând, el a demonstrat sub cea mai brutală formă de exprimare că binele şi răul nu sunt câtuşi de puţin compatibile, iar acţiunea răului, opusă binelui, nu urmăreşte decât ruinarea acestuia prin distrugere şi apoi moarte.
Când fac o asemenea afirmaţie vreau să aduc în atenţia voastră faptul că Hristos întrupat a fost şi a rămas singurul Fiu al Omului care nu a păcătuit şi, deşi a trăit în această lume în trup, El nu s-a lăsat contaminat şi corupt nici de ispitele ţesute de stăpânitorul acestei lumi, nici de presiunile lumeşti venite prin diverşi actori, de la cel mai mic nivel social la cel mai înalt, sau de la cei mai decăzuţi oameni până la cei mai desăvârşiţi, care cu toţii au făcut cu diverse prilejuri presiuni atât voluntare, cât şi involuntare asupra Sa.
Iată ce spuneau în această privinţă doi stâlpi ai credinţei creştine, Apostolii Petru şi Ioan:
“Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui, / Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (1 Petru 2:22,23).
“Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este” (1 Ioan 3:5).
Iar în privinţa ispitelor la care a fost supus de către stăpânitorul acestei lumi ne amintim că imediat după ce a fost botezat de către Ioan Botezătorul, satana a avut trei tentative majore de seducere şi atragere a Sa în păcat:
‘Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, / Timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit. / Şi I-a spus diavolul: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine. / Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu. / Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii. / Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; / Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti". / Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; / Căci scris este: "Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească"; / Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: "Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău". / Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (Luca 4:1-13).
Aceste ispite au fost încercate asupra unui om aflat singur, înfometat, însetat, slăbit şi presupus influenţabil, dar ele nu au reuşit să-L supună pe Iisus care, deşi se afla în mare dificultate, nu s-a îndoit nici măcar o clipă de puterea şi dreptatea lui Dumnezeu.
Tot aşa a procedat şi cu alte ispite mai mari sau mai mici venite spre el pe diverse căi.
Semnificativ este că chiar şi atunci când a ştiut, înainte de intrarea în Ierusalim, că va fi dat morţii prin răstignire, nu I s-a înmuiat credinţa şi deşi unul dintre cei mai de seamă ucenici ai Săi, Apostolul Petru, a încercat să-L determine a evita cele ce aveau să se petreacă, El i-a răspuns ferm şi definitoriu acestuia:
“Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta. / Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16:22,23).
Tot la fel a procedat şi în situaţii limită, când totul se tranşa pe viaţă şi pe moarte, precum a fost în seara în care a fost prins de oştenii arhiereilor şi bătrânilor şi împotriva cărora Petru a scos sabia şi l-a lovit pe unul din ei. Reacţia lui Iisus a fost din nou una ce nu lasă loc nici unui dubiu privind încrederea absolută, mai presus de propria persoană, ce o avea în dreptatea şi făgăduinţa lui Dumnezeu:
“Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. / Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? / Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?” (Matei 26:52-54).
Iar când se afla deja răstignit pe cruce şi asculta batjocoririle şi hulelile arhiereilor, cărturarilor, bătrânilor şi ale unor trecători, deşi moartea îi era iminentă El nu s-a slujit nici o clipă de puterea pe care o avea, împins fiind de vorbele ce le auzea dar şi de chinurile trupului torturat şi aflat în agonie. Ceea ce a prevalat în faţa acestui Fiu al Omului, mult prea umilit şi chinuit fără vreo vină, a fost nu dreptatea Sa momentană ci, din nou, dreptatea lui Dumnezeu şi împlinirea cuvântului Acestuia:
“Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele, / Şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! / Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau: / Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. / S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:39-43).
Ȋn al doilea rând, petrecându-se un astfel de eveniment, răbdarea lui Dumnezeu a atins încă un jalon de care nu se poate trece fără consecinţe. Evenimentul respectiv a însemnat atingerea  punctului culminant al acţiunii dăunătoare a răului în această lume şi comitentul trebuia să fie sancţionat, ceea ce s-a şi petrecut odată cu învierea lui Iisus Hristos şi înălţarea Sa la Cel ce L-a trimis:
“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:7-11).
Aţi remarcat ce a spus chiar Iisus Hristos?
“Stăpânitorul acestei lumi a fost judecat”!
Prin aceasta diavolul, şi împreună cu el toţi ceilalţi îngeri decăzuţi, precum şi acoliţii lor supra-umani, umani şi/sau para-umani au fost sau vot fi definitiv puşi alături de rău şi, prin urmare, îi aşteaptă execuţia sentinţei: distrugerea totală.
Şi nu numai aceştia! Ci şi toţi cei care nu au crezut în Iisus Hristos şi care astfel, pierzând mântuirea, au fost deja judecaţi, de judecată namaiputând scăpa decât cei credincioşi:
“Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18).
Iată şi “motivarea”, cum am zice noi, după înţelesurile noastre cele slabe:
“Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. / Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3:19-21).
Vedem că această judecată a identificat ceea ce trebuie din nou separat pentru revenirea la perfecţiunea dintâi a creaţiei lui Dumnezeu: lumina (viaţa), de întuneric (moarte), deci binele, de rău.
Exact ca şi la începuturi, cu singura mare, capitală diferenţă că, de data aceasta, la ceasul rânduit de Dumnezeu, separarea va fi definitivă, prin distrugerea totală a răului, împreună cu promotorii săi:
“Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. / Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui (n.n. Iisus Hristos) ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor” (Apocalipsa 19:20,21).
“Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. / Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. / Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsa 20:13-15).
Prin această ultimă separare creaţia lui Dumnezeu se va reîntoarce la perfecţiune, fiind împlinită şi cu numărul de oameni planificat de Dumnezeu de la bun început şi devenind unitară întru slava puterii lui Dumnezeu.
Ȋnţelegem că omul, prin gaţia lui Dumnezeu, a fost din nou pus în faţa unei alegeri cu efecte capitale asupra destinului său, o alegere care însă are cu totul alte premise decât cea care l-a condus în păcat:
          - aceasta nu este o capcană, ci dimpotrivă chiar alternativa de slavare din cursa morţii;
          - este o alegere în cunoştinţă de cauză ce se face în urma convieţuirii alături de rău, cunoscându-se astfel bine efectele acestuia asupra vieţii;
          - ea se bazează pe adevăr şi nu pe minciună;
          - este definitivă şi consecinţele de rigoare nu mai pot fi schimbate;
          - ţelul nu mai este unul utopic, alegerea se face clar între Iisus Hristos şi satana, adică între viaţa veşnică şi moartea eternă.
În concluzie, pe cine ascultaţi? Sau în cine credeţi?
Deci, pe cine urmaţi?