Ultima şansă

“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12)

Aşa cum am constatat în alte abordări cu temă escatologică, în zilele de astăzi chiar şi lumea seculară este tot mai mult preocupată de subiecte aferente sfârşitului lumii.
Ceea ce face diferenţa între abordarea creştină, biblică şi cea laică este caracterul popular, larg accesibil al primei şi cel monden, elitist al celei din urmă. Şi nu numai aceasta, dar şi un alt aspect esenţial: în timp ce credinţa creştină se bizuie pe cuvântul lui Dumnezeu şi are drept scop obţinerea vieţii veşnice printr-o transformare totală nu numai a credincioşilor, ci şi a lumii fizice, spre a deveni compatibili cu prezenţa lui Dumnezeu, viziunea elitistă se bizuie pe ştiinţa omenească şi vede sfârşitul prin distrugerea mai mult sau mai puţin deliberată a actualei lumi şi construirea, pe ruinele acesteia, a unei noi lumi bazate pe ideologia şi legile “ştiinţifice” elaborate în conformitate cu cerinţele unui grup elitist ezoteric şi de natură satanică.
O altă diferenţă este aceea că în timp ce Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru prin care acesta îşi face singur alegerea capitală privind adoptarea sau nu a căii spre viaţa veşnică, în concepţia elitistă liberul arbitru se anulează şi se cere o supunere necondiţionată a omului, care fie acceptă ideologia elitistă ezoterică, fie este eliminat fără vreo judecată.
În această privinţă, Dumnezeu ne avertizează de mii de ani, prin cuvântul Său, că va urma o judecată a lumii decăzute prin păcat şi că aceasta va fi individuală, adică fiecare va trebui să răspundă pentru alegerea făcută în timpul vieţii temporale (lumeşti), ceea ce îi va şi determina viitorul etern, având alternativa viaţă veşnică sau moarte definitivă.
Aici trebuie specificat că avertizarea se referă inclusiv la vremurile din urmă, când satana şi adepţii săi (fie supranaturali, fie umani sau hibrizi ai acestora) vor instaura dictatura lor demonică, atingând apogeul rebeliunii împotriva lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale. Atunci se va ajunge la situaţia în care aceşti exponenţi ai răului vor proceda la uciderea parţială, fără măcar vreo judecată, a celor ce nu se vor închina satanei şi antihristului său despotic:
“Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (Apocalipsa 13:15).
Notăm astfel încă o mare diferenţă: în timp ce Dumnezeu îi va judeca pe toţi cei care s-au raliat rebeliunii satanice, diavolul nu va acorda şansa judecăţii nimănui, ci doar va oferi acoliţilor săi favoruri, care de altfel vor fi nu numai superificiale şi iluzorii, dar şi lipsite de orice valoare prin prisma vieţii veşnice, ci dimpotrivă fiind incompatibile cu aceasta şi de aceea aducătoare ale morţii veşnice. Mai mult decât atâta, dar Dumnezeu îi va judeca chiar şi pe cei ucişi de satana şi adepţii acestuia, în deplină obiectivitate faţă de alegerile lor făcute în viaţa temporală pe care au trăit-o.
Vedem deci că liberul arbitru cu care a fost înzestrat omul este determinant pentru viitorul acestuia şi omul şi-l va exersa în funcţie, în primul rând, de modul de adresare a vieţii pe care l-a cultivat şi practicat cu preponderenţă: ori spiritual, ori carnal şi, astfel, viaţa temporală este ultima şansă a omului de a găsi calea cea bună şi a se ţine pe ea.
Iată ce le-a spus Iisus Hristos ucenicilor Săi în această privinţă:
“Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).
O altă şansă nu există şi de aici începe diferenţierea între ceea ce conduce la viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu şi ceea ce aduce moartea definitivă, în iazul de foc, după cum ne atenţionează şi Apostolul Pavel:
“Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6:8).
În fond, Dumnezeu ne-a făcut foarte clar, prin Cuvântul Său (Sfânta Scriptură), care sunt consecinţele comiterii păcatului şi practicării acestuia. Singura scuză pe care a avut-o omul primordial (Adam) că s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu şi a păcătuit este faptul că nu a făcut-o din proprie iniţiativă, ci ca urmare a atragerii sale într-o cursă abil întinsă de diavol.
În marea Sa dragoste, Dumnezeu a hotărât să nu îl lase pradă întunericului în care paşise prin comiterea păcatului primordial şi a elaborat un plan de mântuire spre recuperarea omului. Acest plan a fost îndelung profeţit şi s-a definitvat odată cu întruparea în lume a lui Dumnezeu Cuvântul ca Iisus Hristos, propovăduirea de către Acesta a adevărului şi dreptăţii lui Dumnezeu către toţi oameni, moartea Sa, sacrificiu ce a constituit darul divin de răscumpărare din păcat, cu preţul sângelui Său, oferit tuturor oamenilor şi învierea şi înălţarea Sa, ca prefigurare a mântuirii celor traşi de Dumnezeu:
“Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie” (2Timotei 1:10).
“Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).
Iar toate acestea fiind adeverite de Însuşi Iisus Hristos prin viu grai:
“Iar Iisus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. / Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. / Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric. / Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea. / Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi. / Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat  poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. / Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12:44-50).
Aceasta este chintesenţa planului lui Dumnezeu: El l-a înzestrat pe om la început cu viaţa veşnică, făcându-l perfect şi deci compatibil cu prezenţa Sa. Deşi omul a picat în păcat şi a deschis uşa întunericului şi morţii, Dumnezeu nu l-a abandonat în moarte, ci şi-a onorat credincioşia Sa, urmată de făgăduniţa de a-i recupera spre viaţă veşnică pe toţi cei care se vor lupta cu păcatul şi-şi vor dovedi credinţa nestrămutată în făgăduinţa Lui, împlinită de Iisus Hristos. Aceia ce îl vor urma în credinţă pe Iisus Hristos vor suferi un proces transformator al naşterii din nou (“Întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează” Fapte 13:39), iar sângele lui Hristos îi va curăţi de orice păcat făcându-i din nou compatibili cu împărăţia lui Dumnezeu, unde Îl vor urma în viaţa veşnică:
“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).
“Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9:14).
Se cuvine a face o remarcă: iertarea păcatelor pe care ne-a acordat-o Iisus Hristos prin sacrificiul Său nu înseamnă un paşaport în alb pentru continuarea unei vieţi lumeşti păcătoase, ci înarmarea adevăratului creştin cu armele necesare luptei sale permanente cu păcatul şi generatorul acestuia (satana cu îngerii decăzuţi şi acoliţii lor lumeşti), arme ce au o natură duhovnicească şi neschimbătoare: adevărul, dreptatea, credinţa, Evanghelia şi mântuirea.
Nu însă oricine afirmă sau îşi imaginează că este credincios primeşte aceste arme, ci numai cei ce, pătrunşi de Cuvântul lui Dumnezeu, se căiesc de păcatele comise şi se smeresc în credinţă, spre a fi înălţaţi de Dumnezeu, căci:
“Cel ce îşi ascunde păcatele lui nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi miluit” (Proverbe 28:13).
“Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Efeseni 2:13).
Iar “Cel ce îşi opreşte urechea de la ascultarea legii, chiar rugăciunea lui e urâciune” (Proverbe 28:9).
Astfel viaţa temporală pe acest pământ devine plină de sens şi dătătoare de speranţă, deşi pentru credincioşi ea este în cea mai mare parte ca o călătorie a unor străini printr-un teritoriu neprimitor al unui regat ostil lor. Străini, pentru că ei, devenind ai lui Iisus Hristos, nu mai aparţin acestei lumi:
“Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. / Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:18,19).
Şi cu toate astea, fericiţi:
“Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului” (Luca 6:22) şi pe deplin biruitori, precum chiar Iisus Hristos a mărturisit:
“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33).
Prin urmare orice s-ar întâmpla în viaţa aceasta, credincioşii nu au de ce se teme de pieirea ce o văd că se întâmplă cu necredincioşii care îi înconjoară, ci aşteaptă cu nerăbdare împlinirea făgăduinţei:
“Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, / Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:20,21).
În viaţa pământească temporală, credincioşii vor îndura multe necazuri, dar vor avea şi momente de aleasă fericire când vor primi, spre bucuria lor, daruri din partea lui Dumnezeu. Deşi răul se va înmulţi şi va prevala, pentru că împăratul întunericului, prin decăderea omului, a devenit stăpânitorul acestei lumi; dar credincioşii nu mai au ochii aţintiţi asupra lucrurilor trecătoare ale acestei lumi, ci spre destinaţia finală anunţată nouă prin cuvântul lui Dumnezeu, care niciodată nu minte şi nici nu se schimbă, urmând îndemnul Apostolului Pavel:
“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; / Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; / Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. / Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3:1-4).
Aceasta este o diferenţă fundamentală: în timp ce Dumnezeu aduce alinare în viaţa temporală şi îngăduie acţiunea răului asupra credincioşilor spre a le deschide ochii asupra păcatului, dar şi a le consolida credinţa prin răbdare şi speranţă şi a le stimula transformarea, având finalitate în mântuirea spre viaţa veşnică, diavolul nu este preocupat decât de a-şi asigura o dominare despotică asupra oamenilor rătăciţi, folosind toate intrumentele răului în acest scop, sădind numai distrugere şi moarte, care se vor răsfrânge inclusiv asupra acoliţilor săi.
Cu toate acestea, există o ofertă pentru o falsă siguranţă care a pătruns în toată creştinătatea de azi, promiţându-le oamenilor mântuirea în timp ce ei continuă să trăiască în păcate şi nu manifestă nici cel mai mic semn de schimbare a stilului de viaţă, devenind tacit complici şi mai apoi acoliţi ai satanei.
Deşi ştim cu siguranţă că în final niciun acolit al diavolului nu va scăpa de moartea definitivă!
Pentru credincioşi, apariţia necazurilor în această viaţă nu constituie un motiv de disperare, ci trebuie să însemne un îndemn de a se ţine fermi de credinţă, căci numai astfel, spre deosebire de cei necredincioşi, cu ajutorul lui Dumnezeu se vor elibera din acele necazuri, după cum a descris şi Apostolul Iacov în epistola sa:
“Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, / Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; / Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic. / Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. / Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. / Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov 1:2-7).
Şi dacă vor persevera, vor căpăta acea credinţă ce îi va putea sprijini şi scoate din orice traumă la care vor fi supuşi de către stăpânitorul acestei lumi şi acoliţii săi, câştigând în cele din urmă cununa mult râvnită de biruitor şi premiul asupra căruia şi-au ţinut tot timpul ochii aţintiţi: viaţa veşnică, alături de Iisus Hristos:
“Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16:20-22),
Deoarece ceea ce a fost corupt prin viaţa în trupul acesta contaminat de păcat se curăţeşte, în parte, prin lupta dusă în duh împotriva sa de-a lungul vieţii temporale, dar se desăvârşeşte prin transformarea adusă de vieţuirea în credinţa în Iisus Hristos şi se împlineşte prin îmbrăcarea în nemurirea adusă de către Acesta:
“Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. / Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă” (1Corinteni 15:53,54).
Căci aşa cum am aflat ţinta noastră este viaţa veşnică făgăduită de Dumnezeu prin Iisus Hristos, adeverită şi sădită în noi prin arvuna Duhului Sfânt, după chiar cuvântul Acestuia:
“Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63).
De aceea lupta noastră cea întru credinţă împotriva păcatului şi răului dusă în acest trup corupt ne va face demni de făgăduinţa lui Dumnezeu şi vom putea primi trupul de slavă spre viaţa veşnică:
“Aşadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul” (1Petru 4:1), cunoscând că:
“Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. / Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. / Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; / Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; / Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc” (1Corinteni 15:40-44).
Ceea ce duce la împlinirea făgăduinţei:
“Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:15).
Adică ne vom întoarce la starea perfectă în care Dumnezeu a creat la început omul şi, prin binecuvântarea Sa, vom cunoaşte comuniunea cu Dumnezeu şi fericirea de a fi eliberaţi de povara păcatului şi atingerea răului:
“Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. / Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:3,4).
Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu