UN GHID CREŞTIN - extras 5


RĂTĂCIREA DIN URMĂ

Privire de ansamblu

            “Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi” (2 Timotei 3:13)

Este evident ca omenirea a ajuns într-un punct critic şi vârtejurile care se formează vor   antrena în scurt timp dezlănţuirea unui uragan de proporţii. Deja putem spune că "ceva" de mare anvergură pluteşte în aer şi fiercare dintre noi simte acest lucru, mai mult sau mai puţin conştientizat. Nu numai că nebunia lumească a atins apogeul, dar şi natura începe să-şi schimbe faţa şi devine din ce în ce mai ameninţătoare la adresa omului şi aşa debusolat şi dezarmat în faţa complexităţii fenomenelor cu care se confruntă aproape zilnic.
Prin nebunia lumească înţeleg folosirea neadecvată sau aventuroasă a celor mai noi cuceriri ştiinţifice şi tehnologice de către aşa-zisele "elite", în goana lor de a-şi îndeplini planurile mârşave de sclavagizare a omenirii, spre a-şi satisface pofta nesăţioasa şi nesănătoasă de putere şi avere fără limite.
Conform ultimelor dezvăluiri, aplicarea planurilor lor s-a accelerat în ultimii 30 de ani şi asta se poate uşor constata din nivelul standardului de viaţă care pentru majoritatea tot mai largă a oamneilor a scăzut accentuat, în timp ce, printr-o nemiloasă polarizare, dimensiunea şi puterea marelui capital a atins cote fără precedent. Este, de altfel, o evoluţie previzibilă, în consonanţă cu planurile nemernice ale acestor "elite", dar şi cu calitatea umană a celor ce fac parte din această categorie, nişte zombi ce nu au niciun scrupul în a aplica planuri genocidale care să le aducă puterea mondială absolută. În consecinţă, lumea a devenit o imagine expresivă a adevăratei feţe a ocultei ce se doreşte stăpâna necondiţionată a sa.
Ceea ce este interesant, dar şi plin de speranţă pentru victimele lipsite de aparare ale acestora, rezidă din paralela între acţiunile descreierate ale acestor hăbăuci şi evoluţia unor fenomene naturale, care încep să iasă de sub capacitatea lor de control şi datorită faptului că s-au jucat prea mult de-a Dumnezeu şi, în final, se dovedeşte că puterea lor nu reprezintă nimic raportat la scară universală, iar ceea ce au declanşat în netrebnicia lor are alte dimensiuni şi resorturi, pe care ei nu le-au luat in seama şi acum ziua scadenţei soseşte cu paşi repezi, căci momentul adevărului este aproape, foarte aproape:  “Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării” (2Tesaloniceni 2:3).
Precipitarea şi neglijenţa ce au pus stăpânire pe acţiunile lor din ultima vreme denotă  teama ca nu işi vor putea vedea finalizate planurile lor milenare fiindcă stăpânul lor (doar nu credeaţi că puterea pe care au acumulat-o se trage numai din bogăţiile lor sau din cunoştinţele ezoterice pe care le venerează?!) îşi va pierde curând puterea asupra acestei lumi şi va dispărea fără urmă, împreună cu ei, zeloşii săi slujitori.
Aceasta este vestea dătătoare a speranţei de care aminteam mai sus. Desigur că nemernicia planurilor acestor forţe, mai mult sau mai puţin ocultate, va genera multă suferinţă şi necazuri omenirii înainte de a se ajunge la finalul biruitor, în care bunele orânduieli vor fi repuse în drepturi pentru ca oamenii să se bucure veşnic de adevarata viaţă dăruită lor de către Dumnezeu, Cel care ne-a asigurat că oricât de disperată ne va apărea situaţia, El nu ne va uita şi nici nu ne va lăsa şi, în orice stare ne vom afla, vom primi în cele din urmă răsplata mult aşteptată: “Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos, / Care a murit pentru noi, pentru ca noi, fie că veghem, fie că dormim, cu El împreună să vieţuim. / De aceea, îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe altul, aşa precum şi faceţi” (1Tesaloniceni 5:9-11).
Deocamdata, prin răbdarea Tatălui nostru, fiii mâniei dau măsura păcatului în care se scaldă şi în care au dorit să prindă întreaga omenire, înfruntând cu neruşinare cuvântul lui Dumnezeu şi, în sfidarea lor, îşi aduna şi mai mulţi cărbuni aprinşi deasupra capetelor lor, precum a şi fost profeţit: “Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape. / Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. / Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui” (Apocalipsa 22:10-12).
Am făcut aceste referiri tocmai pentru a avea prilejul de a sublinia că rezistenţa noastră în faţa valurilor spumegânde stârnite de fiii mâniei, ce prăpădesc pământul, s-a datorat îcăpăţânării păstrării cu orice preţ a credinţei strămoşeşti, o credinţă milenară care nu a putut fi clintită nici de cele mai mârşave acţiuni ale duşmanilor noştri, credinţă ce constituie tezaurul nostru primordial, prin care noi ne aducem roadele aşteptate şi prin care ne vom şi mântui.
Vremurile sunt tot mai rele şi viclene, din motivele arătate mai sus, dar scutul credinţei noastre ne va apăra şi de această dată şi vom ieşi din nou biruitori, aşa cum şi din multele vitregii ale istoriei, întotdeauna am ieşit, în mod miraculos, mereu mai întăriţi şi plini de slavă.

Final de rebeliune

            Fiţi, dar, şi voi îndelung-răbdători, întăriţi inimile voastre, căci venirea Domnului s-a apropiat” (Iacov 5:8)

Înşelăciunea în care a fost atras omul de către cel viclean începe să-şi arate adevăratul chip chiar şi pentru priviri mai puţin avizate.
Omul modern este angajat pe un drum care îl depărtează de Dumnezeu, cu toate eforturile pe care Tatăl le face pentru a-l salva şi a-l aduce la adevăr şi dreptate, punând chiar un astfel de duh în sufletul lui, “Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” (Luca 12:34). Se pare însă că liberul arbitru s-a transformat în libertatea plăcerii cu orice preţ şi s-a înşurubat atât de tare în mintea oamenilor încât a devenit noul idol al omenirii, omul abandonând darul primit de la Dumnezeu spre adevărata libertate, precum scris este că “Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Corinteni 3:17).
Iată că ceea ce Domnul ne-a atenţionat se produce acum cu o viteză şi intensitate sporite: omul a atins un nivel foarte înalt al cunoaşterii dar orbit de orgoliu, lăcomie şi egoism se consideră el însuşi Dumnezeu.
Astfel el crede că nu mai are nevoie de legile morale ale Domnului ci şi le inventează pe cele ale sale, ajungând ca sodomia să nu mai fie un păcat, hoţia să primească mare cinste şi să se numească inteligenţă, violenţa sâ-şi creeze propriile legi şi să ajungă să justifice chiar şi războaiele şi actele teroriste, iar goana după satisfacerea oricăror plăceri să devină modul de viaţă fără de care aceasta nu are sens.
Deşi Domnul încearcă să ne atenţioneze că aceste creaţii ale omului, inspirate de către promotorul păcatului, nu pot aduce decât distrugere şi moarte, nimeni parcâ nu este dispus să mai considere adevăratele valori moştenite de la Dumnezeu, îndreptâdu-se inconştienţi către un final ce a fost exemplificat atât de convingător de către Iisus Hristos:
“Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură peste măsură şi de grijile vieţii acesteia, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, / Ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ” (Luca 21:34-35). 
Nu mai este nicio îndoială că durerile naşterii au început deja pentru această omenire rătăcită. Şi ştiţi prea bine ce se întâmplă când aceste dureri încep: ele nu se mai opresc, ci continuă cu frecvenţă şi intensitate tot mai mari.
“Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi” (Matei24:33).
Nu vă lăsaţi descurajaţi însă, căci cel rău aceasta îşi doreşte: să descurajeze şi sâ-i înghită pe cât mai mulţi, chiar şi pe cei aleşi de s-ar putea: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).
Nouă nu ni s-a dat un duh de teamă, ci un duh de putere şi de aceea trebuie să fim treji şi plini de speranţă căci ni s-au spus cele ce au să urmeze, “Bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi” (Coloseni 3:24). În schimb ni se cere râvnă şi tânjire după Domnul fiindcă de aceea ni s-a făcut cunoscut că: “Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea” (Luca 16:16).
Ajunşi aici vă voi reda o povestire culeasă şi adaptată după o versiune ce a circulat la un moment dat pe net despre cea mai importantă armă satanică: descurajarea.

Viitorul nostru cu ajutorul Domnului

            “Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4:16)

Se zice că satana şi-a scos odată uneltele sale la vânzare. Erau expuse toate: ura, invidia, gelozia, înşelaciunea, linguşeala, mândria, trufia ş.a.m.d., fiecare dintre ele la un anumit preţ. Pe o margine era expusă o unealtă ce, la prima vedere, părea lipsită de nocivitate şi care, deşi era foarte uzată, avea un preţ extrem de ridicat. Unul dintre cumpărători l-a întrebat ce era acea unealtă şi de ce avea un preţ atât de mare.
“Aceasta este descurajarea” – i-a răspuns satana. “Mi-a fost cu mult mai folositoare decât toate celelalte la un loc. Cu ea pot străpunge inima tuturor mai adânc decât cu orice altceva. Este atât de uzată deoarece am folosit-o aproape asupra oricui. Şi cel mai bun lucru este că foarte rar cineva realiza că o folosesc ca unealtă”.
Inamicul încă foloseşte descurajarea ca o unealtă a sa şi o foloseşte asupra noastră în fiecare zi.
Deoarece descurajarea vine adesea din pesimismul privitor la modul de desfaşurare a evenimentelor din viaţa noastră, una dintre cele mai bune căi de contracarare a sa este de a înţelege perspectiva Domnului asupra viitorului nostru. Pentru a putea face aşa, trebuie să ne debarasăm de două mituri foarte puternice.
Primul mit despre viitor este acela că situaţia noastră va fi întotdeauna la fel. Dacă serviciul pe care l-ai avut a fost întotdeuna unul teribil, eventual vei îmbrăţişa mitul că aşa va fi permanent. Aceeaşi perspectivă se poate aplica şi căsătoriei, casei, părinţilor, copiilor sau oricărei alte situaţii adverse cu care ne confruntăm la un moment dat.
Descurajarea ne face să interpretăm trecutul şi prezentul ca pe un model indestructibil, ceea ce ne împinge într-o şi mai mare descurajare. Pe asta se şi bizuie batjocoritorii zilelor din urmă care vor căuta să-i împingă în deznădejde pe credincioşi cu atitudini sfidătoare şi vorbe dispreţuitoare: “Şi vor zice: Unde este făgăduinţa venirii Lui? Că de când au adormit părinţii, toate aşa rămân, ca de la începutul făpturii” (2 Petru 3:4).
Dacă dorim să privim viaţa prin perspectiva Domnului, trebuie să respingem cu toată puterea acest mit.
Al doilea mit despre viitor este acela că, atunci când dorim să facem o schimbare în bine, ne aşteptăm ca lucrurile să înceapă a se îmbunătăţi imediat, iar dacă nu, renunţăm. Mulţi oameni se găsesc în situaţii copleşitoare prin dificultăţi şi încep a se ruga, a merge la biserică, a studia Biblia, reexaminându-şi, în consecinţă, stilul de viaţă. Dar când ajung să considere timpul consumat în această direcţie, fie el o săptămână, o lună sau un an, şi constată că nimic nu s-a schimbat spre mai bine, se simt ca şi cum ar fi avut o experienţă dezamăgitoare. Asta fără a se sinchisi de lungile perioade în care au sădit sămânţa cea rea, la slujbă sau în familie, spre exemplu pentru peste 20 de ani. Cei mai mulţi îşi doresc ca, dacă au făcut unele schimbări spre îndreptare, să vadă imediat şi consecinţele producându-se. Se poate ca uneori îndurarea Domnului să lucreze şi aşa, dar cu siguranţă nu întotdeauna. Uneori fructul smeririi noastre va lua o mai lungă perioadă de timp pentru a se coace în sufletele noastre şi a produce schimbarea generatoare de mai bine.   
Perspectiva Domnului asupra viitorului nostru este astfel: “Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit -o Dumnezeu celor ce -L iubesc” (Iacob 1:12).
Aceasta este o mare şi copleşitoare promisiune. Ea ne dă curaj în a ne încrede că lucrurile se vor schimba, că toate cele ce ne sufocă acum nu sunt permanente.
Dar această promisiune ne reaminteşte, de asemenea, că schimbarea cere perseverenţă. Ea nu se petrece, în mod uzual, peste noapte. Dumnezeu onorează în timp obedienţa iubitoare şi credinţa ce o însoţeşte. Şi răsplata celui ce rabdă este cununa vieţii.
Dumnezeu promite o deplină împlinire şi o fericire cu mult peste cele mai arzătoare vise ale noastre. Când trecem prin încercări, deja începem să experimentăm promisiunea Sa. De aceea, dacă veţi intâlni o persoană gentilă, iubitoare şi înţeleaptă, care radiază iubirea lui Iisus, vă pot garanta că acea persoană a suferit multe încercări. Modalitatea prin care Dumnezeu produce astfel de persoane este perseverenţa. Ele nu renunţă, iar viaţa lui Iisus începe să se manifeste în şi prin ele şi acele persoane capătă o fericire şi împlinire interioară de la Domnul care nu mai pot fi afectate de circumstanţele acestei vieţi lumeşti  şi care vor fi ulterior puternic dezvoltate in ceruri.
Cum priviţi spre viitor? Prin prisma oricărui necaz pe care îl întâmpinaţi astăzi, sau îl vedeţi prin certitudinea promisiunii Domnului?
Nu vă daţi bătuţi şi nu vă îndoiţi. Dumnezeu spune că veţi primi o recompensă când încercarea se va fi terminat. Spre deosebire de batjocoritorii amintiţi mai înainte, veţi avea o viaţă împlinită pe acest pământ, în comuniune cu El, şi veţi primi o cunună cerească eternă:
Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. / Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti. / Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, /  Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:18-21).
Iar descurajarea va rămâne numai o veche şi uzată unealtă ce nu va mai putea fi folosită niciodată asupra voastră.

Vreme trece, vreme vine

“Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;”
Glossă – Mihai Eminescu


Omenirea a făcut, de-a lungul istoriei sale, multe salturi înainte, de tot atâtea ori de câte ori s-a luptat cu răul, l-a identificat şi l-a supus oprobiului, străduindu-se să-l îndeparteze din viaţa de zi cu zi, nelăsându-l a prinde rădăcini.
Răul are însă două puteri subtile: are nenumărate feţe şi ştie să şi-o disimuleze pe fiecare într-una a binelui.
Nu este de mirare că păcatul originar a fost introdus în viaţa omului prin minciună şi seducţie, ambele practicate cu măiestrie de părintele tuturor relelor şi al minciunii: “…El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44)
De atunci încolo a început bătălia omului cu răul şi, de-a lungul timpului, ea s-a multiplicat şi diversificat, funcţie de feţele arătate de acesta, devenind însă din una deschisă şi brutală, una subtilă, vicleană, dar cu mult mai distructivă, prin consecinţe, pentru rasa umană.
Ajunsă aprope de finalul profeţit, bătălia nu se mai poartă pe faţă, căci răul s-a disimulat, în întregul său, în bine, şi cu complicitatea benevolă sau smulsă prin înşelăciune a oamenilor. Ea a devenit, în regatul lumesc, una aparent indefinită, între două armate total disproporţionate; cea a răului, care târăşte dupa ea majoritatea locuitorilor pământului, amăgindu-I pe aceştia că se află pe calea cea bună şi aceea a binelui, care, în prezent, luptă aproape în van şi fiind permanent dezavuată, imputându-i-se că se opune progresului şi binefacerii, prin confuzia premeditat indusă între acestea şi false idealuri umane şi sociale precum: democraţia, libertinajul, drepturile omului, discriminarea pozitivă, convergenţa civilizaţiilor, emergenţa politică, economică şi religioasă ş.a.
Dar noi “Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5:19) si a cohortelor sale de slujitori dinainte descrişi, după cum urmează: “Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, / Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, / Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; / Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1:29-32).
Interesantă răsturnare de situaţie: răul, din vânat a ajuns vânător, iar binele, din motorul dezvoltării umane a ajuns retrograd!
Ce este de făcut în această situaţie?
Aşa cum ne îndeamnă şi marele nostru geniu naţional, spiritul cel mai curat şi chintesenţa românismului creştin, în versurile din motto-ul de mai sus, va trebui să cercetăm cu sârguinţă şi sinceritate spre a cunoaşte adevărul, cu scopul de a putea discerne, acum, în ultimul ceas, ce este bine, de ceea ce este rău, spre a ne desprinde din lanţurile perfid aruncate în jurul nostru, după cum scris ne-a fost lăsat: “Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12:2).
Este o certitudine venită, mai ales, din învăţăturile lăsate de Iisus Hristos: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).
Revenind în zona concretă a vieţii cotidiene, asta înseamnă că va trebui să continuăm lupta strămoşească de devoalare a răului şi de a-l expune oprobiului până la erodarea sa completă, cu aceeaşi consecvenţă cu care el îşi schimbă feţele şi seduce tot mai mulţi aderenţi la armata sa dezgustătoare.
Fibra noastră creştină s-a construit cu răbdare şi cu jertfe greu de cuantificat, aduse pentru păstrarea valorilor moralei creştine, legea de esenţă divină ce a protejat omenirea în faţa unui adversor insidios şi lipsit de orice urmă de îndurare: “Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. / Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. / Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. / Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:13-16).
Ultimii 30 de ani au adus însă acea răsturnare de situaţie pe care o aminteam mai sus, ceea ce ne îndeamnă a gândi că răbdarea lui Dumnezeu este aproape de sfârşit, iar lucrarea finală de rătăcire este nu numai începută, ci ajunsă chiar lângă apogeul său. Sub ochii noştri răul îşi trâmbiţează victoriile şi le prezintă poleite cu o aură mincinoasă, care să le confere o alură de binefăcători susţinătorilor săi, acelor josnice specimene umane ieşite din tenebrele unei conspiraţii negre, care încearcă să îşi mondializeze prezenţa şi să îşi îndeplinească visul multimilenar: fondarea imperiului monocromatic al întunericului.
Mai poate oare Dumnezeu răbda o astfel de decadenţă şi desfrânare?!
“Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. / Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. / Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, / Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. / Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, / Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2 Tesaloniceni 2:7-12).
Ȋnţelegeţi ce se va întâmpla la sfârşitul veacurilor cu cei necredincioşi? Dumnezeu le va trimite o aşa lucrare de amăgire, care nefiind de sorginte umană, ci una supranaturală, nu va putea fi nici sesizată de aceştia şi, ca atare, nici respinsă, deoarece “… cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18) “…şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept”  (Luca 16:10).
De aceea ni s-a spus că în vremurile din urmă “Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22:11).
În lupta noastră cea bună, nu trebuie să încetăm a demasca toate acele specimene josnice ce prăpădesc pământul şi a menţine aprinsă flacăra justiţiară care să aduca la lumina faptele lor, astfel încât până la ziua dreptăţii şi a judecăţii să smulgem, dacă este cu putinţă, cât mai mulţi rătăciţi din ghearele diavolului şi să-i readucem, în cunoştinţă de cauză, pe calea cea bună şi mântuitoare dăruită nouă prin prea marea dragoste a lui Dumnezeu: “Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu" (Romani 1:17).
Ȋnţelegem de aici că acţiunile celor necredincioşi vor fi, ca şi numărul acestora, copleşitoare şi vor conduce orânduirea lumească după falsele lor precepte pe care le vor motiva printr-o aşa zisă înţelepciune şi ştiinţă, care le furnizează lor nenumărate considerente prin care să-şi susţină căile pe care au apucat.
“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. / Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1:21,22), astfel împlininâdu-se cele scrise: “Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu” (Ioan 8:47).
Ce vom face noi, fiindcă ni s-a spus a asculta de conducătorii lumeşti?
În primul rând că această ascultare este datorată cu prezumpţia că aceştia au dedicaţie către probitate morală şi cel puţin bunăvoinţă şi bunăintenţie, atât în plan administrativ: “Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, / Fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine; / Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă” (1 Petru 2:13-15 – îngroşarea îmi aparţine), cât şi în plan spiritual: “Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13:17 – îngroşarea îmi aparţine). Altfel toţi aceştia  sunt ca nişte pomi cu roade rele ce-şi merită soarta: “După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? / Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. / Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. / Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7:16-19). Degeaba se vor întrece în tot felul de promisiuni şi vorbe meşteşugite spre a-şi motiva acţiunile şi rezultatele acestora, căci: “Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12:36), “Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5:10). Ei sunt precum cei prezugrăviţi de Apostolul Pavel: “Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8).
Apoi este evident că trăim în acea eră în care lucrarea de amăgire deja se manifestă şi se multiplică pe măsură ce netrebnicia celor ce ar trebui să guverneze societatea se acumulează agravant, se generalizează tacit şi îşi autoperfecţionează instrumente prin care se vizează obţinerea obedienţei necondiţionate a maselor de oameni, schimbând fărădelegea în dreptate şi căutând protecţia întunericului spre a-şi ascunde păcatele, depărtându-se astfel de Dumnezeu şi atrăgându-şi judecata Acestuia: “Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3:19,20).
Aceasta fiind conjunctura nu ne rămâne decât să facem ceea ce Petru şi Apostolii le-au răspuns liderilor religioşi ai epocii, acelora care le interziceau să mai înveţe în numele lui Iisus Hristos: “Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5:29).
Deci vom respecta legile lumeşti guvernante cu condiţia ca acestea să nu devină nocive şi să ne agreseze harul şi credinţa, făcând ceea ce chiar Iisus a spus atunci când a fost întrebat de către iscoadele cărturarilor şi arhiereilor dacă se cuvine sau nu să dea dajdie Cezarului: “Aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca 20:25).
Iar în privinţa acţiunilor oamenilor ne vom ţine tot de ceea ce este scris: “Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5:11), “Pentru că ne îngrijim de cele bune nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor” (2 Corinteni 8:21).
Sprijinul nostru va fi în permanenţă încurajarea lăsată de Domnul Iisus Hristos: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).
Nu disperaţi nicio clipă (am comentat despre descurajare), ci mai degrabă trataţi cele lumeşti după îndemnul din ultima strofă a aceleiaşi “Glossă” de Mihai Eminescu:

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Ţineţi deci minte: “Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă” (Eclesiastul 3:15).