miercuri, 8 aprilie 2015

PREŢUL MÂNTUIRII

"Numai aceasta voiesc să aflu de la voi: Din faptele Legii primit-aţi voi Duhul, sau din ascultarea credinţei?" (Galateni 3:2) 

         Când Dumnezeu a făcut omul şi l-a înzestrat cu viaţă eternă (după chipul şi asemănarea Sa), l-a plasat pe acesta într-o mirificâ grădină de pe Pământ, încredinţându-i ingrijirea planetei şi protejarea vieţii create pe aceasta, ceea ce pe satana l-a umplut de mânie văzând că împărăţia lui Dumnezeu creşte în măreţie iar el nu are niciun control asupra acesteia. Aşa că s-a decis să-l amăgească şi să-l atragă şi pe om de partea sa. A reuşit această manevră minţind-o şi seducând-o pe Eva, femeia trup şi suflet cu omul creat de Dumnezeu, iar prin aceea, pe însuşi Adam, ademenindu-i cu promisiunea falsă că pot deveni asemenea lui Dumnezeu, dezchizându-li-se ochii şi cunoscând şi binele şi răul, cu care vor putea convieţui împreună, fiind întocmai ca şi Dumnezeu.
“Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:4,5,6).
Din acel moment, datorită acestui păcat primordial al neîncrederii în cuvântul lui Dumnezeu şi primirii trufiei satanice, omul s-a înstrăinat şi a făcut primul pas direct în împărăţia întunericului / morţii, iar viaţa pe Pământ a fost coruptă, începând a fi învăluită de mantia perversă a prinţului întunericului şi devenind un blestem pentru om, prin balastul ei lumesc de sorginte diabolică: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12). Prin păcat omul a trecut de la lumină la întuneric, de la armonie la nebunie, de la comuniune la înstrăinare, după cum spunea şi Sfântul Vasile: “Păcatul a împărţit firea omenească unică într-o mulţime de părţi care se vrăjmăşesc”.
Purtăm aşadar arvuna harului lui Dumnezeu dar şi blestemul naturii noastre corupte prin căpătarea unei firi pământeşti, între care ne zbatem, luptând cu cea de-a doua şi dorindu-ne-o pe prima spre eliberarea şi salvarea noastră: “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6), “Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8:13).
În tot ceea ce s-a întâmplat atunci găsiţi oare vreo imputare care ar putea să-I fie adresată lui Dumnezeu?
Dacă părinţii primordiali ai omenirii ar fi ascultat cuvântul Acestuia şi nu s-ar fi lăsat manipulaţi de diavol, omenirea ar fi moştenit perpetuu raiul creat de Dumnezeu, rămânând veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu şi nemaicunoscând astfel moartea şi toate celelalte suferinţe aduse de atingerea păcatului, toate incompatibile cu prezenţa lui Dumnezeu.
Şi, cu toate acestea, de-a lungul istoriei lumeşti, cel mai blamat personaj pentru necazurile întâmpinate de om în viaţa pământească a devenit (prin practicarea subtilă de către tatăl minciunii a aceleiaşi insidioase ademeniri şi iluzionări până la transpunerea sa axiomatică în mintea celor mai mulţi oameni) Însuşi Dumnezeu, adică tocmai Cel care ne-a dat viaţă şi care nu doreşte nicicând ca noi să pierdem acest dar al Său.
Acesta este mecanismul ingenios al minciunii prin care suntem permanent îndemnaţi să muşcăm, fiecare dintre noi, din fructul oprit şi, devenind captivi în rebeliunea satanei, să schimbăm prin urmare voluntar calea luminii şi a vieţii veşnice pe cea a întunericului şi a morţii eterne.
Dar atâta vreme cât mai suntem în această viaţă temporală, există încă o salvare ce ne poate elibera din cursa celui rău şi readuce în drepturile noastre fireşti şi divine pe care le-am căpătat, încă de la creaţia noastră, chiar de la Tatăl nostru şi ai cărui moştenitori legali putem redeveni prin acceptarea ultimei chemări a Acestuia adresată nouă prin Fiul Său, Iisus Hristos, Cel care s-a sacrificat tocmai pentru a face posibilă primirea acestui dar final şi ifailibil, plătind preţul suprem al răscumpărării noastre spre mântuire:
“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).
Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât ar dori ca niciunul dintre noi să nu piară şi de aceea ne-a acordat cuvântul său spre cunoaşterea adevărului şi pe Iisus Hristos spre a-L urma, prin credinţă, în împărăţia lui Dumnezeu, fiind astfel răscumpăraţi pentru viaţa veşnică.
“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12).
Alegerea se face numai prin uzul liberului arbitru şi de aceea ea este personală, ca şi consecinţele aferente. Dar alegerea nu se face numai declarativ, ci ea presupune acceptarea adevărului din Cuvântul lui Dumnezeu şi urmarea în credinţă, prin îndreptare şi transformare continuă, a Celui ce şi-a pus viaţa pentru mântuirea celor ce Îl urmează.
“Şi dacă chemaţi Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia, petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre, / Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, / Ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit, / Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi, / Cei ce prin El aţi crezut în Dumnezeu, Care L-a înviat pe El din morţi, şi I-a dat Lui slavă, ca să vă fie credinţa şi nădejdea voastră în Dumnezeu. / Curăţindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de fraţi, iubiţi-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruinţa, / Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac. / Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut, / Iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul, care vi s-a binevestit” (1 Petru 1:17-25).
Iată deci că cel care abandonează viaţa nu este Dumnezeu, ci omul căruia, odată ce a făcut cunoştinţă cu răul, îi este prea greu să renunţe la pretenţiile iluzorii de a fi asemenea lui Dumnezeu şi se lasă prea uşor angrenat în rebeliunea diavolească spre a-şi satisface inutilele ambiţii şi pofte de persoană bicisnică, după cum a devenit prin acceptarea minciunii în locul adevărului.
Vedeţi cum, pentru nişte ambiţii deşarte şi demne de ruşine, omul uită că singurul care i-a dat şi continuă constant să îi ofere ceva este Dumnezeu? Iar cel ce l-a ademenit pe calea pierzaniei nu face altceva decât să îi răpească permanent darurile lui Dumnezeu, spre a-l lipsi pe om de perspectiva luminoasă a împărtăşirii cu Acesta:
“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. / Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. / Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (1Ioan 1:5-7).
Este mai mult decât culmea ridicolului de a-L respinge pe cel ce te iubeşte şi doreşte a te salva, în favoarea celui ce ţi-a răpit tot ceea la ce erai îndreptăţit şi-ţi oferă apoi unele fărâme, spre a-ţi satisface vanităţi ale unei slave lumeşti iluzorii, care se va sfârşi inevitabil într-un etern lac de foc.
“Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; / Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (1Ioan 2:15,16).
Şi cu toate acestea dragostea lui Dumnezeu este fără limite, fiind veşnică după cum şi El este, iar prea mulţi oameni consideră că o merită necondiţionat, Domnul fiindu-le datori cu această iubire, chiar dacă ei nu răspund chemării Sale.
Ei bine, vă voi servi un duş rece: Dumnezeu nu îi este dator nimănui cu nimic căci toate, văzute şi nevăzute, au fost făcute de către El, prin El. Aşa că nouă, oamenilor, ne-ar putea fi cel mult dator cu inexistenţa noastră, la care suntem liberi să ne întoarcem, după cum va fi alegerea personală a fiecăruia.
“Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14).
Amin. 

Hristos a înviat!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu