UN GHID CREŞTIN - extras 4

PACEA APARENTĂ


“Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare” (Luca 12:51)

 Am văzut anterior că, în zilele din urmă, omenirea se va amăgi cu speranţa unei păci aduse de ultimul idol la care se va închina: antihrist.
Cu siguranţă aceasta este un puternic instrument de manipulare folosit de stăpânitorul acestei lumi pentru a prelua controlul total şi a-i ademeni pe oameni pe calea cea lată a pierzaniei, ţintind de fapt către derutarea şi atragerea pe această cale şi a celor aleşi. Procedând astfel, stăpânitorul prezentei lumi vremelnice şi armatele sale întunecate vor duce rebeliunea lor la apogeul dinaintea săvârşirii sfârşitului mâniei lui Dumnezeu, precum scris este: “Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi şi credincioşi” (Apocalipsa 17:14).
Diavolul ştie mai bine ca oricine că lucrarea sa întunecată i-a pregătit pe oameni astfel încât aceştia sunt de-acum gata ca, în schimbul unei siguranţe pământeşti iluzorii, să-şi amaneteze libertatea, uitând de Cel care cu adevărat îi poate elibera şi încerzându-se mai repede în omul trupesc şi puterile oculte ce îl sprijină. Ȋn felul acesta ei nu mai ţin cont nici măcar de înţelepciunea lumească, ajungând în situaţia descrisă într-un aforism al lui Benjamin Franklin: “Cine dă libertatea în schimbul siguranţei, nu le merită pe niciuna şi le va pierde pe ambele”.
Procesul acesta de tranzacţionare a libertăţii a început încă de la primirea de către om a păcatului şi s-a perpetuat de-a lungul istoriei prin diverse forme de dominaţie impuse fie cu mijloace violente, fie cu mijloace mai subtile precum banul, ştiinţa, tehnologia, informaţia, muzica, sportul ş.a.m.d. Ne aflăm acum la punctul culminant când toate aceste mijloace nu numai că s-au perfecţionat, dar ele pot fi sincronizat folosite în acelaşi timp şi scop: impunerea unei autorităţi globale cu atribuţiuni mondiale despotice în toate domeniile de interes general: politic, economic, financiar, militar, social, religios şi spiritual, cu scopul de a-i supune necondiţionat pe oameni şi a-i transforma în roboţi obedienţi ai unei puteri oculte şi întunecate, cu aparenţe înşelătoare de putere luminată: “...Şi face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată” (Apocalipsa 13:12).
În scurt timp vom fi înconjuraţi de tot felul de conflicte de mai mare sau mai mică amploare, dar toate regizate şi direcţionate ca evoluţie, având ca prim scop reducerea populaţiei pământului, pentru a putea fi mai uşor controlată şi ca scop final pregătirea omenirii spre a accepta soluţii ce îi vor confisca definitv libertatea, sub iluzia că i se va reda siguranţa vieţii lumeşti. Deoarece aceste conflicte vor fi însoţite şi de alte procese abil provocate precum diverse crize, foamete, epidemii, fenomene naturale adverse fără precedent şi semne din cer, umanitatea va fi atât de înspăimântată încât va accepta cu uşurinţă voluntară soluţiile ce îi vor fi propuse, fără a mai conta sursa lor sau dacă acestea sunt morale, sau măcar echitabile. Vom asista la implementarea rapidă unor instituţii şi organisme mondiale care împreună vor urmări impunerea unor soluţii globale, din ce în ce mai dictatoriale, pe măsură ce evenimentele vor deveni tot mai pernicioase. Ȋn consecinţă aceste soluţii vor culmina prin a fi toate mondiale, deci şi o pace mondială, ultima mare înşelăciune a tatălui minciunii.
Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44).
Este oare şi acesta un semn?
Cu certitudine, Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea. / Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea” (1 Tesaloniceni 5:2,3).
Din păcate lumea nu a învăţat lecţiile date de cel de-al II-lea război mondial, sau mai bine zis nu a fost lăsată să înţeleagă pentru că ar fi periclitat planurile deşănţate ce nu îi sunt cunoscute, iar când cineva sparge gheaţa şi i le aduce la cunoştinţă, se aplică o altă lecţie ce i-a fost subtil indusă: le desconsideră, crezând că sunt numai simple fabulaţii (unele chiar sunt, fiind prefabricate, cu rolul de a intoxica adevărul). Gradual lumea a ajuns să privească cu îngăduinţă şi în spirit tolerant ceea ce ar trebui eradicat cu hotărâre: ambiţiile şi pretenţiile nestăpânite ridicate pe imoralitate şi nedreptate, lăcomie, crimă, minciună, trufie, răutate, libertinaj, depravare, toate de inspiraţie demonică, ajungând astfel în postura acelui tip de creştin căldicel, neplăcut Domnului şi despre care Acesta a zis: “Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (Apocalipsa 3:17). Pentru că, pe bună dreptate, li se potriveşte interogţia retorică a Apostolului Pavel: “Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?” (Galateni 4:9).
Cuvântul lui Dumnezeu este clar în ceea ce priveşte urmările unei astfel de atitudini: va veni cel mai devastator conflict ce va acoperi globul pământesc de la un capăt la altul. Asta se va întampla din câteva motive bine statuate în Sfânta Scriptură:

1.      Oamenirea continuă refuzul de a-L urma pe Domnul şi Cuvântul Său, pierzându-şi discernământul şi lăsându-se purtată de iluzii lumeşti ce vor începe a căpăta un tot mai accentuat sprijin de natură supranaturală satanică, menit a pregăti înscăunarea antihristului:
“Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor” (1 Timotei 4:1).
Dar lucrurile nu se vor limita numai la aceasta pentru că potrivnicul se străduieşte cu toate forţele sale să-i ducă în rătăcire şi pe cei aleşi, de va fi posibil:
“Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24:24).
Malefica sa lucrare va fi încununată de instalarea antihristului:
“Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. / Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase” (2 Tesaloniceni 2:8,9).

2.      Lumea nu a învăţat mai nimic din trecut iar acesta îi dicteaza comportamentul prezent:
“Caci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua cănd a intrat Noe în corabie,/Şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi la venirea Fiului Omului” (Matei 24:38,39).
“Tot aşa precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, şi zideau, / Iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma a plouat din cer foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi, / La fel va fi în ziua în care se va arăta Fiul Omului” (Luca 17:28-30).
Omenirea se comportă precum în vremurile trecute, ca şi cum cele două mari evenimente, potopul şi prima venire a Domnului Iisus Hristos, nici nu s-ar fi petrecut, nesocotind şi chiar dispreţuind Cuvântul lui Dumnezeu.
“Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea. / Dar mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un corn de literă” (Luca 16:16,17).

3.      Oamenii au devenit prea preocupaţi de ceea ce cred unii despre alţii şi considerente lumeşti i-au dezabilitat, împiedicându-i a mai face ceea ce este drept şi adevărat, înstrăinându-se astfel de Dumnezeu şi de sensul vieţii:
“Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4),
“Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va raci” (Matei 24:12),
“Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” (Romani 1:25).
“Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1:28).

4.      Nu mai există morală şi, prin urmare, nici bunavoinţa sau credinţa de a se lua decizii bazate pe adevăr, chiar dacă ar părea dure faţă de deriva în care se află omenirea, dar a căror lipsă îi va costa pe cei mulţi pierderea calităţii de fii ai lui Dumnezeu, urmată de aplicarea pedepselor ce vor consuma mânia lui Dumnezeu:
“Iubitule, nu urma răul, ci binele. Cel ce face bine din Dumnezeu este; cel ce face rău n-a văzut pe Dumnezeu” (3 Ioan 1:11).
“Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi” (2 Petru 2:20).
“Si El (Mângâietorul), venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată” (Ioan 16:8).
“Am văzut, apoi, în cer, alt semn, mare şi minunat: şapte îngeri având şapte pedepse - cele de pe urmă - căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu” (Apocalipsa 15:1).

            Acestea sunt numai câteva avertismente pentru lumea rebelă, debusolată şi decăzută în care trăim, care ne arată cât de puţin demne de crezare sunt învăţăturile lumeşti dacă nu se bazează pe cuvântul Celui care pe toate le-a făcut, “cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute” (Coloseni 1:16), căci “Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică” (Iacov 3:15).
Aşadar toate cele ce vor veni, aduse fiind de discipolii celui rău, nu vor fi decât nebunia finală care va primi binemeritatele pedepse ale mâniei divine.
            Dar cei care cred în Hristos nu au a se teme:
            “Sau vi se pare că Scriptura grăieşte în deşert? Duhul, care sălăşluieşte în noi, ne pofteşte spre zavistie? / Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har"./ Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. / Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici. / Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare. / Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (Iacov 4:4-10).
            “Căci cei ce slujesc bine, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus” (1 Timotei 3:13).
            Sunt semnele vremurilor tot mai evidente, mai dese şi mai intense? Nu vă descurajaţi, după cum nici Apostolul Pavel nu s-a pierdut cu cumpătul în faţa primejdiei de moarte ce părea implacabilă, ştiind că el se bizuie pe Cel ce nu minte niciodată şi nici nu-Şi uită făgăduinţele: “De aceea, bărbaţilor, aveţi curaj, căci am încredere în Dumnezeu, că aşa va fi după cum mi s-a spus” (Fapte 27:25).
            Amin! Vino, Doamne Iisuse!

HRISTOS A INVIAT!




“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).

 “Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12).

“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. / Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. / Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (1Ioan 1:5-7).

  “Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14).  
Amin.

PREŢUL MÂNTUIRII

"Numai aceasta voiesc să aflu de la voi: Din faptele Legii primit-aţi voi Duhul, sau din ascultarea credinţei?" (Galateni 3:2) 

         Când Dumnezeu a făcut omul şi l-a înzestrat cu viaţă eternă (după chipul şi asemănarea Sa), l-a plasat pe acesta într-o mirificâ grădină de pe Pământ, încredinţându-i ingrijirea planetei şi protejarea vieţii create pe aceasta, ceea ce pe satana l-a umplut de mânie văzând că împărăţia lui Dumnezeu creşte în măreţie iar el nu are niciun control asupra acesteia. Aşa că s-a decis să-l amăgească şi să-l atragă şi pe om de partea sa. A reuşit această manevră minţind-o şi seducând-o pe Eva, femeia trup şi suflet cu omul creat de Dumnezeu, iar prin aceea, pe însuşi Adam, ademenindu-i cu promisiunea falsă că pot deveni asemenea lui Dumnezeu, dezchizându-li-se ochii şi cunoscând şi binele şi răul, cu care vor putea convieţui împreună, fiind întocmai ca şi Dumnezeu.
“Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! / Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". / De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3:4,5,6).
Din acel moment, datorită acestui păcat primordial al neîncrederii în cuvântul lui Dumnezeu şi primirii trufiei satanice, omul s-a înstrăinat şi a făcut primul pas direct în împărăţia întunericului / morţii, iar viaţa pe Pământ a fost coruptă, începând a fi învăluită de mantia perversă a prinţului întunericului şi devenind un blestem pentru om, prin balastul ei lumesc de sorginte diabolică: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12). Prin păcat omul a trecut de la lumină la întuneric, de la armonie la nebunie, de la comuniune la înstrăinare, după cum spunea şi Sfântul Vasile: “Păcatul a împărţit firea omenească unică într-o mulţime de părţi care se vrăjmăşesc”.
Purtăm aşadar arvuna harului lui Dumnezeu dar şi blestemul naturii noastre corupte prin căpătarea unei firi pământeşti, între care ne zbatem, luptând cu cea de-a doua şi dorindu-ne-o pe prima spre eliberarea şi salvarea noastră: “Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6), “Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8:13).
În tot ceea ce s-a întâmplat atunci găsiţi oare vreo imputare care ar putea să-I fie adresată lui Dumnezeu?
Dacă părinţii primordiali ai omenirii ar fi ascultat cuvântul Acestuia şi nu s-ar fi lăsat manipulaţi de diavol, omenirea ar fi moştenit perpetuu raiul creat de Dumnezeu, rămânând veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu şi nemaicunoscând astfel moartea şi toate celelalte suferinţe aduse de atingerea păcatului, toate incompatibile cu prezenţa lui Dumnezeu.
Şi, cu toate acestea, de-a lungul istoriei lumeşti, cel mai blamat personaj pentru necazurile întâmpinate de om în viaţa pământească a devenit (prin practicarea subtilă de către tatăl minciunii a aceleiaşi insidioase ademeniri şi iluzionări până la transpunerea sa axiomatică în mintea celor mai mulţi oameni) Însuşi Dumnezeu, adică tocmai Cel care ne-a dat viaţă şi care nu doreşte nicicând ca noi să pierdem acest dar al Său.
Acesta este mecanismul ingenios al minciunii prin care suntem permanent îndemnaţi să muşcăm, fiecare dintre noi, din fructul oprit şi, devenind captivi în rebeliunea satanei, să schimbăm prin urmare voluntar calea luminii şi a vieţii veşnice pe cea a întunericului şi a morţii eterne.
Dar atâta vreme cât mai suntem în această viaţă temporală, există încă o salvare ce ne poate elibera din cursa celui rău şi readuce în drepturile noastre fireşti şi divine pe care le-am căpătat, încă de la creaţia noastră, chiar de la Tatăl nostru şi ai cărui moştenitori legali putem redeveni prin acceptarea ultimei chemări a Acestuia adresată nouă prin Fiul Său, Iisus Hristos, Cel care s-a sacrificat tocmai pentru a face posibilă primirea acestui dar final şi ifailibil, plătind preţul suprem al răscumpărării noastre spre mântuire:
“Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5).
Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât ar dori ca niciunul dintre noi să nu piară şi de aceea ne-a acordat cuvântul său spre cunoaşterea adevărului şi pe Iisus Hristos spre a-L urma, prin credinţă, în împărăţia lui Dumnezeu, fiind astfel răscumpăraţi pentru viaţa veşnică.
“Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1Ioan 5:11,12).
Alegerea se face numai prin uzul liberului arbitru şi de aceea ea este personală, ca şi consecinţele aferente. Dar alegerea nu se face numai declarativ, ci ea presupune acceptarea adevărului din Cuvântul lui Dumnezeu şi urmarea în credinţă, prin îndreptare şi transformare continuă, a Celui ce şi-a pus viaţa pentru mântuirea celor ce Îl urmează.
“Şi dacă chemaţi Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia, petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre, / Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, / Ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit, / Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi, / Cei ce prin El aţi crezut în Dumnezeu, Care L-a înviat pe El din morţi, şi I-a dat Lui slavă, ca să vă fie credinţa şi nădejdea voastră în Dumnezeu. / Curăţindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de fraţi, iubiţi-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruinţa, / Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac. / Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut, / Iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul, care vi s-a binevestit” (1 Petru 1:17-25).
Iată deci că cel care abandonează viaţa nu este Dumnezeu, ci omul căruia, odată ce a făcut cunoştinţă cu răul, îi este prea greu să renunţe la pretenţiile iluzorii de a fi asemenea lui Dumnezeu şi se lasă prea uşor angrenat în rebeliunea diavolească spre a-şi satisface inutilele ambiţii şi pofte de persoană bicisnică, după cum a devenit prin acceptarea minciunii în locul adevărului.
Vedeţi cum, pentru nişte ambiţii deşarte şi demne de ruşine, omul uită că singurul care i-a dat şi continuă constant să îi ofere ceva este Dumnezeu? Iar cel ce l-a ademenit pe calea pierzaniei nu face altceva decât să îi răpească permanent darurile lui Dumnezeu, spre a-l lipsi pe om de perspectiva luminoasă a împărtăşirii cu Acesta:
“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. / Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. / Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (1Ioan 1:5-7).
Este mai mult decât culmea ridicolului de a-L respinge pe cel ce te iubeşte şi doreşte a te salva, în favoarea celui ce ţi-a răpit tot ceea la ce erai îndreptăţit şi-ţi oferă apoi unele fărâme, spre a-ţi satisface vanităţi ale unei slave lumeşti iluzorii, care se va sfârşi inevitabil într-un etern lac de foc.
“Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; / Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (1Ioan 2:15,16).
Şi cu toate acestea dragostea lui Dumnezeu este fără limite, fiind veşnică după cum şi El este, iar prea mulţi oameni consideră că o merită necondiţionat, Domnul fiindu-le datori cu această iubire, chiar dacă ei nu răspund chemării Sale.
Ei bine, vă voi servi un duş rece: Dumnezeu nu îi este dator nimănui cu nimic căci toate, văzute şi nevăzute, au fost făcute de către El, prin El. Aşa că nouă, oamenilor, ne-ar putea fi cel mult dator cu inexistenţa noastră, la care suntem liberi să ne întoarcem, după cum va fi alegerea personală a fiecăruia.
“Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, / Învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; / Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, / Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:11-14).
Amin. 

Hristos a înviat!

DUMINICA FLORIILOR


SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR - Cuvânt la Duminica Floriilor din “Omilii la Postul Mare

”Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi” (Luca 19: 42)

 
Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire
Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi (n.n. pătaţi, spurcaţi)  se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.
De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.
Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.
La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.
Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care, suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zici că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.

(n.n. “Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” Apocalipsa 3:17).

Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-l deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? Îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-l vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav (îngroşarea îmi aparţine). Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca.

(n.n. “Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” 1Corinteni 11:32).

Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

(n.n. “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. / Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” Galateni 6:7,8).

Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cei de ai doilea în norocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.
Si pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ ?

(n.n. “Şi el vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii” Luca 13:27).

Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că si răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează. Iară când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice (n.n. concubine), mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci. Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său, şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc. De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-l socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-l ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.

(n.n. “Ascultaţi, iubiţii mei fraţi: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o El celor ce Îl iubesc? / Iar voi aţi necinstit pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi? / Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi?” Iacov 2:5-7).

Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo ? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate de minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu l-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu l-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iară spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică. Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări (îngroşarea îmi aparţine).

(n.n. “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” Efeseni 6:12).

Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă ? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii dumnezeieşti. Iară dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea dumnezeiască, şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei ? De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se libereze de ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iară pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se libereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi ele cea viitoare. Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor, şi nici măcar prin îndelungă răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.

(n.n. “Aşadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul, / Ca să nu mai trăiască timpul ce mai are de trăit în trup după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. / Destul este că, în vremurile trecute, aţi făcut cu desăvârşire voia neamurilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slujiri idoleşti. / De aceea ei se miră că voi nu mai alergaţi cu ei în aceeaşi revărsare a desfrâului şi vă hulesc. / Ei îşi vor da seama înaintea Celui ce este gata să judece viii şi morţii” 1Petru 4:1-5).

Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi, deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor. Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului si să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-ne de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

(n.n. “Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi” Romani 12:12).