miercuri, 2 aprilie 2014

Lupta cea bună


            “Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat…” (1 Timotei 6:12)

            După ce am înţeles ce este viaţa şi cum a fost omul creat spre a locui veşnic în aceasta, cum a decăzut el din drepturile sale, lăsându-se înstrăinat de viaţă şi prins în capcana satanei prin care urma să fie aruncat în tărâmul întunericului morţii, am văzut că Dumnezeu nu şi-a încălcat făgăduinţa vieţii veşnice şi, în marea Sa dragoste pentru om, a pus în funcţiune un plan de salvare a acestuia şi repunere a lui în menirea firească  pentru care a fost creat.
           Astfel, El i-a acordat omului un timp destinat cunoaşterii binelui şi răului urmând ca acesta, prin propriul liber arbitru, să poată lua, în cunoştinţă de cauză, o decizie privind calea ce o alege şi care îl va conduce, în consecinţă, la destinaţia finală: viaţa veşnică sau moartea veşnică.
           Vedem deci că omul a fost plasat, ca urmare a căderii în păcatul originar, într-un conflict ireconciliabil între bine şi rău, adevăr şi minciună, întuneric şi lumină, viaţă şi moarte, din care poate ieşi fie total recuperabil, prin graţia şi harul lui Dumnezeu date prin Iisus Hristos, fie definitiv pierdut, prin acceptarea participativă a păcatului promovat de tatăl minciunii, diavolul, ucigătorul de oameni:
            “Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în Domnul; cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui. / Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor cel viclean, pentru că nu le-a păsat de cel drept, iar de Dumnezeu s-au depărtat” (Cartea înţelep. lui Sol. 3:9,10).
            Cu toate acestea omul nu a rămas singur în mijlocul acestui conflict căci Dumnezeu i-a dăruit, prin Iisus Hristos, Sfântul Duh, arvuna harului Său, care să locuiască în el spre a-l sprijini în demersul de a tinde spre desăvârşire şi a-l întări în faţa ispitelor ţesute de permanentul vrăjmaş, până când Dumnezeu va binevoi să separe din nou şi pentru totdeauna binele de rău, readucând lucrarea Sa la starea de perfecţiune unitară, redându-i slava întru care fesese creată.
            Lupta ce o are de dus omul spre a se elibera din cursa diavolului şi a fi apt de a primi prin credinţă darul lui Dumnezeu se numeşte lupta cea bună, care nu este o luptă aşa cum au existat nenumărate în istoria lumească, ci una subtilă, care se poartă pentru sufletul şi mintea omului:
              “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6:12).
            Pentru această luptă, prin arvuna harului pe care am primit-o de la Domnul, suntem şi dotaţi cu armele corespunzătoare şi protejaţi de o mână fermă:
             “Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. / Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, / Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. / În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. / Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:13-17).
             “Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit. / Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi. / Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, / Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume. / Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi” (1 Petru 5:6-10).
            Vedeţi dar cât de bine am putea fi înarmaţi şi de ce sprijin ne-am bucura dacă vom urma chemarea lui Dumnezeu?!
            Această chemare ne-a spus-o direct şi fără echivoc chiar Ioan Botezătorul:
             “Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Matei 3:3c).
            Ceea ce înseamnă că a merge către Dumnezeu în zigzag, din dorinţa de a cocheta cu păcatul, va duce la posibila epuizare a timpului alocat fircărui om fără terminarea parcursului, fiind astfel găsiţi nepregătiţi de ziua Domnului. Aceasta nu este o glumă! Cu cât oamenii vor cocheta mai mult cu păcatul, cu atât segmentele zigzagului vor deveni mai lungi iar parcursul se va sfârşi cu siguranţă cu mult înainte de atingerea scopului acestei vieţi. Neluptând cu păcatul şi făcâdu-i loc participativ în viaţa lumească, oamenii se vor desensibiliza progresiv şi, în consecinţă, vor orbecăi din ce în ce mai mult pe căi necunoscute, spre un final teribil şi implacabil.
            Din nefericire, biruit de sminteala indusă de cel viclean, ce l-a condus la comiterea păcatului originar, omul a pierdut şi stăpânirea acestei lumi, care a trecut la cel ce l-a atras în mârşava ispită a înstrăinării de Dumnezeu (“fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” - 2 Petru 2:19), ajungând, prin respingerea lui Dumnezeu, robul acestui ilegitim stăpânitor al lumii.
            Acest neavenit stăpânitor al lumii şi-a instaurat un sistem de dominaţie asupra omului bazat pe minciună, disimulare, inversarea valorilor şi transformarea răului în bine şi invers, descurajare, exacerbarea senzualităţii, stimularea poftelor, lăcomie, spre a-l manipula pe acesta prin intermediul ispitelor al cărui ursitor este.
             “Căci vraja viciului întunecă cele bune şi ameţeala poftei schimbă gândul cel fără de răutate” (Cartea înţelep. lui Sol. 4:12).
             Ȋn felul acesta, odată venit în lumea asta, omul va fi preluat spre prelucrare de diverse stăpâniri invizibile care vor încerca să-l domine spre a pune stăpânire pe el şi a-l determina să devină un sclav obedient şi dependent de ceea ce stăpânul său îi oferă cu aparentă generozitate.
             Ȋn aceste circumstanţe, dacă omul nu ar fi fost înzestrat de către Domnul cu Duhul Sfânt, ar fi fost definitv orbit şi şi-ar fi pierdut orice urmă a liberului arbitru cu care a fost înzestrat de Tatăl său. Aşa însă, el va dispune de o conştiinţă (“glasul lui Dumnezeu în suflet” – Sfinţii Părinţi) ce îi permite să discearnă, mai intens sau mai atenuat, funcţie de gradul de activare a acesteia, între un comportament firesc şi pornirile opuse acestuia, induse machiavelic de promotorul răului, despre care amintea Apostolul Pavel:
             “Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. / Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; / Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. / Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. / Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. / Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; / Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. / Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? / Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” – Romani 7:17-25).
            Funcţie de cât îşi va exersa conştiinţa şi prin obişnuinţă îşi va învăţa simţurile să deosebească binele de rău, omul se va putea apropia de adevăr şi atunci se va petrece un lucru minunat cu el – se va elibera: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32), devenind desăvârşit şi putând, prin credinţă, să intre în dreptatea lui Dumnezeu. După cum şi David se ruga:
             “Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. / Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. / Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine. / Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” (Psalm 50:10-13).
 Ȋn caz contrar omul, chiar dacă va invoca numele Domnului, va fi numai un chimval răsunător care va avea numai o închipuită formă de închinare, “încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească” (Efeseni 2:18), “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, / Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:3,4).
El se va lăsa ispitit şi antrenat de tatăl minciunii în atracţiile lumeşti şi se va întovărăşi cu alţi oameni seduşi de basme meşteşugite, respingându-l pe Dumnezeu şi alipindu-se trecătoarei slave omeneşti: “Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:43).
Chiar un astfel de om rebel, şantajabil şi subtil îcătuşat de multiplele iţe ţesute în jurul lui îşi doreşte să obţină stăpânitorul acestei lumi deoarece un astfel de om, mai mult sau mai puţin conştient, îl va respinge pe Dumnezeu.
        Ce înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu, păstrând totuşi o formă aparentă a unei credinţe declarative a societăţii moderne, în care chiar dacă Dumnezeu este recunoscut, i se neagă puterea? Înseamnă afirmarea ştiinţei lumeşti ca formă supremă de apreciere şi motivaţie a existenţei, ceea ce conduce la eliminarea umanului din noi şi considerarea omului ca simplu “robot biochimic”, fără preocupări spirituale, ofilit sufleteşte şi indiferent faţă de necesitatea stăruinţei în credinţă, cu consecinţele de rigoare, adică a pierderii mântuirii ce poate fi căpătată numai prin sacrificiul lui Iisus Hristos după cum ne-a şi ante-avertizat:
          “Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. / Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (Apocalipsa 3:16,17).
  În primul rând, printr-o astfel de abordare se anulează insidios personalitatea omenească, căutând a fi înlocuită de individualitate, adică o altă formă de sălbăticire a omului, ce conduce către înstrăinarea acestuia. Acest lucru nu se realizează numai prin negarea personalităţii aproapelui dar şi prin pierderea conştiinţei şi implicit a raţiunii, ceea ce are drept urmare abandonarea moralei şi îmbarcarea individului la bordul unui carusel al pasiunilor şi poftelor, cu unicul scop de a consuma fără discernamânt cât mai multe dintre acestea, având drept consecinţă pierderea integrităţii sufleteşti şi a voinţei conştiente.
  “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. / Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului”(Matei 5:21-22).
 Nu poţi fi personalitate decât atunci când recunoşti personalitatea în alţii, stabilind o relaţie între personalităţi bazată pe o atitudine reciproc benevolentă. Această atitudine este dragostea deoarece lipsa acesteia conduce la o abordare între personalităţi pe principiul negării reciproce, generând ură, mânie, pizmă, defăimare ş.a.m.d. De aceea şi Apostolul Pavel declara: “Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (1 Corinteni 13:2).
Astfel degradată, fiinţa umană va tinde rapid către un trai animalic bazat pe instincte, dorinţe meschine şi capricii, înregimentându-se în contingente urmând inconştient diverşi idoli, mode, tendinţe, pretenţii şi îndemnuri.
Acest proces involutiv a început din vremurile de demult dar de-abia în zilele noastre el s-a generalizat şi accelerat aducând omenirea spre a fi mai mult înclinată rătăcirii decât cunoaşterii adevărului, înstrăinându-se de acesta aşa după cum le spunea Apostolul Pavel contemporanilor săi:
 “Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. / Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. / Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:12-14).
 Iată deci cu ce trebuie să ne ocupăm cu predilecţie această viaţă temporală, dăruită nouă chiar de către Dumnezeu, încă de pe când ne-am făcut părtaşi păcatului: să ne obişnuim simţurile, prin exerciţiul credinţei şi rugăciunii, spre a deosebi binele de rău.
Vi se pare asta aşa de greu încât întotdeauna să găsiţi felurite prilejuri de a amâna acest exerciţiu?
Aveţi în vedere că, lipsindu-vă de acest exerciţiu, faceţi loc răului să vă cotropească şi să vă ţină permanent robii păcatului, ceea ce vă va pricinui pierderea harului, iar fără harul lui Dumnezeu veţi fi precum spuma valurilor sau ca aburul care acum este, iar acum nu mai este, sau acum este dus într-o parte, ca apoi sa fie mânat în altă parte!
Nu vă iluzionaţi! Pierderea harului, odată produsă, este definitivă:
“Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, / Şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, / Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6:4-6).
Vă cutremură cuvântul de mai sus?
Atunci citiţi-l şi pe acesta şi, cutremuraţi fiind, gândiţi-vă ce puteţi pierde lăsându-vă pradă inconştienţei lumeşti şi amăgirilor vrăşmaşului ucigător de oameni:
“Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, / Ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui. / Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste. / Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, / Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. / Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul. / Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. / Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică. / Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, / Pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor. / Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, / Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!” (Iuda 1:14-25 - sublinierea îmi aparţine).).
Sau poate gândiţi că şi cei ce, prin nevrednicia lor, şi-au pierdut darul harului vor avea un oarecare loc în Împărăţia lui Dumnezeu?
Să-l ascultăm pe (Iezechiel 14:12-23):
“Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: / "Fiul omului, dacă vreo ţară ar păcătui înaintea Mea, abătându-se în chip nelegiuit de la Mine, şi Eu aş întinde mâna Mea asupra ei, aş zdrobi în ea tot spicul de grâu şi aş trimite asupra ei foametea şi aş începe să pierd în ea pe oameni şi dobitoace; / Dacă s-ar afla acolo cei trei bărbaţi: Noe, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu. / Sau dacă aş trimite asupra acestui pământ fiare rele, care l-ar văduvi de popor, şi dacă el din pricina fiarelor ar ajunge pustiu şi de nestrăbătut, / Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în el, precum este de adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa, iar ţara ar ajunge pustie. / Sau dacă aş aduce în ţara aceasta sabie şi aş zice: "Sabie, străbate ţara" şi aş începe a pierde acolo pe oameni şi animale, / Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat, zice Domnul, că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa. / Sau dacă Eu aş trimite ciuma în ţara aceasta şi aş revărsa asupra ei urgia Mea în vărsare de sânge, ca să pierd din ea şi pe oameni şi pe animale, / Apoi Noe, Daniel şi Iov, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că n-ar scăpa nici fii, nici fiice; prin dreptatea lor ei şi-ar scăpa numai viaţa lor". / Că aşa zice Domnul Dumnezeu: "Chiar de aş trimite aceste patru pedepse grozave ale Mele: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma împotriva Ierusalimului, ca să stârpesc din el oamenii şi dobitoacele, / Şi atunci va rămâne în ei o rămăşiţă de fii şi fiice, care vor fi scoşi de acolo. Iată ei vor veni la voi şi voi veţi vedea purtarea lor şi faptele lor şi vă veţi mângâia de nenorocirea pe care Eu am adus-o asupra Ierusalimului şi de toate câte am adus asupra lui. / Ei vă vor mângâia, când veţi vedea purtarea lor şi faptele lor, şi veţi cunoaşte că nu în zadar am făcut Eu toate câte am făcut în el", zice Domnul Dumnezeu”.
Aflăm din acestea că avem de dus o continuă luptă spirituală pentru a ne pastra harul, altfel pierzându-ne asemănarea cu Dumnezeu (în Al Cărui chip am fost creaţi încă de la începuturi) şi provocând astfel despărţirea noastră de lumina vieţii, practic autodezmoştenindu-ne şi aruncându-ne din proprie iniţiativă în moartea veşnică.
Este posibil să fim morţi deşi trăim? Da, fiindcă fără comuniune cu Dumnezeu duhul omului, dacă nu cumva a fost pierdut, rămâne nerealizat şi astfel omul ratează scopul existenţei sale.
Iisus însuşi a arătat o astfel de realitate când i-a răspuns metaforic ucenicului ce-I cerea voie să meagă să-şi îngroape tatăl: “Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”(Matei 8:22).
A-L urma pe Hristos este singura cale spre mântuire şi ea este condiţionată de credinţa în El şi în darul lui Dumnezeu oferit prin Acesta. Noi, fiind însă cu toţii contaminaţi de păcat, trebuie să ducem fiecare propria luptă (să ne purtăm crucea) prin care să ţintim către Iisus şi să ne ţinem neabătuţi pe această cale, opunându-ne forţelor malefice care nu ne vor da pace şi vor căuta în permanenţă a ne abate de la acest ţel: “Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7).
Prin toate acestea aţi putut lua aminte că forţele întunericului vor acţiona mai întâi la nivelul simţurilor voastre pe care vor căuta să le antreneze pe calea dependenţei de satisfacerea imperioasă a poftelor stârnite de placerile iluzorii oferite de o lume a unor false valori, de sorginte primordial materialiste, adesea deghizate în concepte măgulitoare şi convenabile vanităţii omeneşti, dar fiind doar simple învăţături lumeşti ce nu au nimic în comun cu adevărul şi dreptatea, ci sunt doar simple mreje ale minciunii aruncate de tatăl minciunii şi al fărădelegii: “Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (2Timotei 2:16).
Aşadar fiţi atenţi la tot ceea ce descoperiţi cu simţurile în lumea înconjurătoare, căci mai toate sunt menite a vă ademeni şi a vă conduce, prin stârnirea poftelor, la acapararea voinţei individuale şi supunerea ei de către diverşi idoli creaţi prin imperative precum “vreau”, “îmi place”, “mă satisface” “mă necăjeşte”, “mă îngrijorează”, “mă ţine în formă” şi altele asemenea, împreună cu mulţimea alternativelor lor. Toate acestea sunt spini deghizaţi care vă vor sufoca încetul cu încetul şi vă vor trage de la calea cea îngustă a adevărului şi a vieţii câtre lata cale a pierzaniei, pavoazată cu false plăceri şi desfătâri iluzorii, ce la momentul adevărului vor pieri ca o perdea de fum, nelăsându-vă decât imaginea a ceea ce aţi pierdut abandonându-vă lor şi, prin ele, stăpânului întunericului, precum şi pe cea a prăpăstiei care atunci vă va separa definitiv de Dumnezeu şi Împărăţia Sa, înţelegând prea târziu vechiul avertisment: “Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15:9)..
Din păcate nu veţi realiza cu uşurinţă cum vă puteţi pierde busola daca nu aţi crescut cel puţin în cunoştinţa şi cu conştiinţa moralei creştine, ţinându-vă de ele spre a căpăta discernământ spiritual, care vă va permite să aveţi acces la Mângâietor şi să vă întăriţi dreapta credinţă (cea în Iisus Hristos), singura ce vă poate apăra de toate atacurile la care veţi fi supuşi de către forţele răului.
“În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. / Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. / Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. / Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. / Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, / Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. / În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. / Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. / Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:10-18).
Este oare, în cele de mai sus, vorba de omul obişnuit? Nu, nici pe departe, ci este vorba de omul desăvârşit, cel despre care deja am arătat că şi-a învăţat simţurile ca, prin obişnuinţă, să deosebească binele şi răul, sub pavăza credinţei. De-abia ajuns în această stare, similară cu cea iniţială în care l-a creat Domnul, el va putea să poarte bătălia duhovnicească a biruinţei:
“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (1 Ioan 5:4).
            Nenorocirea pentru marea majoritate a oamenilor este că aceştia uitând îndemnul lui Iisus Hristos - “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Marcu 14:38) - şi lăsându-se antrenaţi în vârtejul simţurilor şi al poftelor, sub vicleana ispită a celui rău, nu mai pot atinge această stare şi îşi creează o falsă stare de spirit, bazată pe trup şi învăţături lumeşti, de sorginte diabolică, adoptând obiceiuri bazate pe basme şi înţelesuri slabe ce îi vor pune în antagonism cu adevărul, uitând sau batjocorind îndemnurile primite de la Dumnezeu, precum acesta al Apostolului Pavel:
            “Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (2 Timotei 2:16).
            Adoptând aceste uzanţe carnale ei se vor depărta de Dumnezeu şi îşi vor atrage respingerea Acestuia:
            “Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8).
            Puţini dintre aceştia vor mai lăsa propria cunoştinţă să le vorbească şi şi mai puţini o vor asculta şi urma, înainte de a fi prea tărziu spre a mai putea fi primiţi de Iisus Hristos, transformaţi şi făcuţi compatibili Ȋmpărăţiei lui Dumnezeu, căindu-se sincer de relele comise şi încredinţându-se cu devotamentul ultimei speranţe singurului Mijlocitor ce îi mai poate readuce în prezenţa lui Dumnezeu, după cum şi Apostolul Ioan îşi îndemna ucenicii:
            “Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept” (1 Ioan 2:1), Cel care ne-a şi asigurat în această privinţă când le-a mărturisit ucenicilor Săi înaintea înălţării Sale: “Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).
            Prin această putere, lupta noastră cea bună ne va face demni de a primi cununa biruitoare a intrării în Împărăţia lui Dumnezeu, spre a deveni de-a pururea fii ai Lui, sub mâna Sa iubitoare:
            “Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. / Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:3,4).
            “Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor. / Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:4,5).

2 comentarii:

  1. Vreau sa ma calugaresc. Plec in munti. Dar ce mananc acolo?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iti sugerez sa citesti din Ghidul crestin, publicat pe acest blog, subcapitolele "Calea spinilor" si "Prietenia lumii". Cred ca ti-ar putea fi de folos...

      Ștergere