luni, 14 aprilie 2014

Care este calea?


“Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6)

         Foarte mulţi oameni, dintre care unii chiar de bună credinţă, îşi trăiesc liniştiţi timpul acestei vieţi pământeşti având convingerea că fac tot ce le stă în putinţă spre a fi bune persoane, compatibile cu cerinţele lui Dumnezeu, nutrind certitudinea că nu vor rata viaţa veşnică deoarece au făcut fapte bune, au mers la biserică, au citit Biblia, au făcut donaţii, miluiri şi pomeni, s-au rugat în anumite împrejurări, s-au abţinut de la multe, au postit ş.a.m.d.
Pot fi unele ca acestea suficiente pentru transformarea omului spre a deveni demn de Ȋmpărăţia lui Dumnezeu?
            Spre insatisfacţia multora voi afirma cu convingere că toate acestea sunt o părere a omului şi nu asigură mântuirea (“Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” – Efeseni 2:9):
            “Unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului, dar n-au nici un preţ şi sunt numai pentru saţiul trupului” (Coloseni 2:23).
De ce?
Pentru că, punând în prim-plan accentul pe cele făptuite, uită atât că este statornicit că mântuirea celor ce se ţin de Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi obţinută decât prin Fiul lui Dumnezeu, dar şi că ceea ce li se cere este credinţa izbăvitoare şi transformatoare în Iisus Hristos:
            “Despre Acesta mărturisesc toţi proorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin numele Lui” (Fapte 10:43).
            “Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: "Iar dreptul din credinţă va fi viu" (Romani 1:17).
            Prin aceasta ei pur şi simplu preferă unele automatisme, ce ţin mai mult sau mai puţin de anumite rituri, în locul cunoaşterii active a adevărului consemnat răspicat şi repetat în cuvăntul lui Dumnezeu:
            “De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!” (Isaia 46:10).
Apoi, pentru că în acţiunile lor ei caută o părută legalitate raportată la faptele trupului, rămânând în înţelesurile cele slabe ale lumii, fără a face vreun efort de a le respinge pe acestea şi a se alipi capului spre a deveni, prin unificare, mai întâi corp al credincioşilor şi apoi trupul lui Iisus Hristos.
Uitând a căuta să afle ce aşteaptă de fapt Domnul de la ei, astfel de oameni îşi impun singuri, lor şi/sau celorlalţi, tot felul de sarcini greu de purtat, prin care să se evidenţieze şi să se onoreze unii pe alţii în vanitatea lumească, procedând după cum chiar Iisus îi descria:
“Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedecat” (Luca 11:52).
Complăcându-se în propria suficeinţă au ajuns precum avertiza Apostolul Ioan:
“Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5:44).
Au înlocuit credinţa cu un formalism care, de multe ori, nici măcar nu mai urmează cuvântul lui Dumnezeu, devenind înstrăinaţi ce au pretenţia că se ţin de porunca lui Dumnezeu, dar cele ce le fac sunt numai pentru satisfacerea mândriei şi vanităţii omeneşti, adică spre saţiul trupului:
“"Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. / Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor" (Matei 15:8,8).
Aceştia se aprobă şi susţin unii pe alţii, făcând presiuni directe sau mai subtile, îndeosebi asupra credincioşilor autentici, adoptând politica “pas cu pas”, în încercarea de a generaliza un astfel de comportament şi a-i aduce pe toţi oamenii la un unison bazat pe legi şi învăţături lumeşti, resuscitând astfel vechiul Babilon al rătăcirii generalizate:
“Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; / Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, / Lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, / Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, / Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (2 Timotei 3:1-5a).
După cum am văzut, cu toţii suntem păcătoşi în această lume şi orice am face noi  nu putem şterge păcatele comise decât acceptând darul lui Dumnezeu primit prin sacrificiul lui Iisus Hristos:
“El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” (Romani 8:32).
Prin moartea lui Iisus promotorul păcatului a fost judecat, iar prin învierea Sa ni s-a deschis calea de împăcare cu Dumnezeu, după eliberarea noastră din cursa diavolului, prin acceptarea Domnului Iisus Hristos şi urmarea Acestuia, împlinind astfel voia lui Dumnezeu:
“Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare, că aceasta este mărturia lui Dumnezeu: că a mărturisit pentru Fiul Său. / Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are această mărturie în el însuşi. Cine nu crede în Dumnezeu, L-a făcut mincinos, pentru că n-a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul Său. / Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. / Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. / Acestea am scris vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică” (1 Ioan 5:9-13).
Pentru că:
“…Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire” (Evrei 9:28).
Vedem deci că principala noastră lucrare, după înălţarea lui Iisus, constă în aceea de a crede în Iisus Hristos:
“Iisus a răspuns şi le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis” (Ioan 6:20).
Desigur că orice adevărat credincios săvârşeşte şi el fapte care să îi grăbească apropierea sa de Domnul şi să contribuie la transformarea sa înainte de a fi adoptat ca fiu al lui Dumnezeu în viaţa veşnică. Dar iată cum este acesta dator a le săvârşi:
“Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. / Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, / Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. / Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. / Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. / Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. / Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6:1-8 – îngroşările îmi aparţin).
Şi de ce le săvârşeşte? El le săvârşeşte nu pentru a-şi “asigura” mântuirea sau pentru gloria personală, ci pentru că îl iubeşte pe Iisus şi crede în Domnul, iar poruncile Acestuia devin parte a comportamentului său prin lucrarea transformatoare a viei credinţe, după cum arăta şi Apostolul Iacov:
“Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov 2:26).
Astfel el devine un exemplu inspirator pentru ceilalţi oameni, care Îl pot simţi sau chiar vedea pe Iisus Hristos lucrând în smerenia şi altruismul acestuia. El este o confirmare vie că nu ceea ce face pentru sau în numele lui Iisus contează, ci natura relaţiei dedicată Domnului. Adică el face cunoscut că Iisus doreşte nu numai să Îl cunoaştem printr-o relaţie personală, dar şi să Îl includem în tot ceea ce facem, într-o prefigurare a ceea ce urmează a fi prin aceasta:
“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. / Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Apocalipsa 3:20,21).
Biruitorul amintit aici este nu cel care l-a cunoscut pe Iisus, ci cel care, punându-şi întreaga încredere şi speranţă în Hristos, capătă credinţa mântuirii prin El, devenind astfel şi el cunoscut Domnului, pecetluind prin aceasta arvuna Duhului Sfânt dată nouă de către Dumnezeu.
            Deoarece, după cum am văzut, cu toţii suntem păcătoşi (“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi – 1 Ioan 1:8), ceea ce avem nevoie să obţinem este curăţirea şi iertarea păcatelor noastre, adică darul de nepreţuit acordat nouă de Dumnezeu prin Fiul Său:
            “Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1:9).
            Numai prin această transformare, la care noi devenim parte prin alegerea făcută şi prin credinţă, putem redeveni fii ai lui Dumnezeu şi accede în împărăţia Acestuia:
            "Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit! / Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul" (Romani 4:7,8).
            Vedem deci, din nou, că totul stă în puterea lui Dumnezeu, care în multa Sa iubire pentru om, L-a trimis pe Hristos în trup spre a ne acorda darul mântuirii Sale:
            “Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. / În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:9,10).
            Formidabil! Iarăşi Dumnezeu ne oferă totul de-a gata, bunătatea Lui îndemnându-ne la pocăinţă spre iertarea păcatelor şi sfinţirea prin credinţă curată (“Păstrând taina credinţei în cuget curat” - 1Timotei.3:9) şi neclintită în Hristos, care chiar El a spus, când i s-a adresat lui Pavel pe drumul Damascului:
            “Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine” (Fapte 26:18).
            Aşadar după ce omul a făcut cunoştinţă cu răul şi a devenit părtaş acestuia, a trăit spre a vedea nenorocirile generate de acesta, chiar dacă i-a făcut opoziţie sau nu, primeşte prin Iisus Hristos marea şansă de a se elibera şi curăţi de urmările păcatelor comise şi a deveni demn de a reintra în împărăţia lui Dumnezeu.
            Dar de ce a fost necesar sacrificiul lui Iisus Hristos spre a se împlini aceasta?
            După cum am văzut, Dumnezeu a creat mai întâi fiinţele înalte (îngerii), într-un număr predeterminat, menite să servească planurilor sale de realizare a unei Ȋmpărăţii perfecte a luminii / vieţii.
            Putem deci deduce că şi crearea omului urma un acelaşi plan şi deci un număr predeterminat de oamnei trebuia atins, înţelegând omul curat, un adevărat fiu al luminii, compatibil cu viaţa perfectă concepută de Dumnezeu. Acest înţeles este întărit şi de cele consemnate de Apostolul Ioan în Apocalipsa:
            “Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? / Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6:10,11 – îngroşarea îmi aparţine).
            Poate tocmai de aceea diavolul îl urăşte pe om atât de mult şi doreşte fie a-l distruge direct, fie a-l duce pierzaniei prin înstrăinarea de firea dumnezeiască, spre a împiedica realizarea planurilor lui Dumnezeu. Dar acesta nu este decât un demers al unei forţe oarbe, care nu este în stare să se dezică de natura sa destructivă şi acţionează cu consecvenţă supunându-se răului al cărui exponent firesc a devenit. Este o nebunie disperată căci planurile lui Dumnezeu sunt spre bine şi nimeni nu poate să le împiedice sau întârzie, decât răbdarea Sa pentru ca nimeni din cei aleşi să nu piară, iar cel rău să fie dat în vileag.
            Ascultaţi ce le spunea Ioan Botezătorul contemporanilor săi:
            “Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Luca 3:8).
            Iată deci că orice plan al satanei de a-şi impune propria împărăţie a întunericului este sortit eşecului oricât s-ar strădui acesta să corupă sau să împiedice lucrarea lui Dumnezeu.
Ca şi toate celelalte demersuri ale sale şi acesta este destinat inutilului ridicol din mai multe motive:
-      Dumnezeu a rânduit această împlinire şi nimeni nu poate desface cuvântul   
Său;
-      Dumnezeu singur poate schimba oricând circumstanţele evenimentelor căci “…la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Matei 19:26), iar “…o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2 Petru 3:8);
-      ceea ce va şi face la sorocul hotărât de El pentru a-i salva pe ultimii credincioşi de urgiile dezlănţuite de diavol şi acoliţii săi:
“Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul făpturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi. / Şi de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi, pe care i-a ales, a scurtat acele zile” (Marcu 13:19,20).

*
*       *

            După producerea căderii părinţilor primordiali în păcat, de-a lungul multor secole, Dumnezeu a inspirat un număr de oameni aleşi spre a consemna ceea ce avem nevoie a cunoaşte despre El şi despre modul în care El se aşteaptă ca noi să evoluăm în tipul vieţii temporale. Aceste consemnări au fost strânse în cartea numită Sfânta Biblie.
            Într-un mod miraculos Biblia reuşeşte să vorbească fiecăruia dintre noi, indiferent de gradul de educaţie, adică de exerciţiul intelectual. Adevărurile sale sunt aplicabile peste multiple generaţii, culturi şi, mai ales, peste toate experienţele de viaţă.
            Aşadar. de la păcatul originar adus în lume de nesupunerea lui Adam şi a Evei, Dumnezeu a lucrat prin oameni, pentru oameni. Între era primilor noştri părinţi şi întâia  venire a lui Iisus Hristos, Dumnezeu a chemat şi a colaborat cu mulţi bărbaţi şi femei, şi mai ales cu profeţii.
            Din păcate toate demersurile anterioare ale lui Dumnezeu, întreprinse până la trimiterea lui Hristos în trup, nu au dat roadele necesare, nici măcar cu poporul căruia i se dăduse legea Sa, evreii, cei ce au sfârşit printr-o lamentabilă capitulare în faţa diavolului, căruia nu numai că i s-au supus până acolo încât L-au răstignit pe Domnul, dar şi, în cumplita lor orbire din învârtoşare,  nerecunoscându-L, deşi de faţă, chiar pe Cel prin care toate fuseseră create, inclusiv ei, devenind astfel potrivnicii omului (asemenea răului) şi neplăcuţi lui Dumnezeu, cu excepţia acelora puţini care L-au recunoscut pe Iisus şi şi-au pus neabătut credinţa în Acesta:
            “Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, / Care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici” (1 Tesaloniceni 2:14,15).
            De atunci ei au rămas aşa după cum îi atenţiona Apostolul Pavel:
“Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, / Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10:26,27).
            Degeaba se vor consola unii cu părerea că sunt mulţi alţii mai păcătoşi decât ei care să primească pedeapsa finală, căci judecata lor strâmbă nu se potriveşte cu dreptatea lui Dumnezeu:
            “Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. / Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. / Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? / Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:1-4).
            Iar atâta vreme cât vor rămâne în această stare vor fi pururea înstrăinaţi după cum i-a avertizat Ȋnsuşi Hristos în timpul primei Sale veniri în trup:
            “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. / Iată, casa voastră vi se lasă pustie; / Căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Matei 23:37-39).
            Şi:
            “Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori; / Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului” (Evrei 10:28,29).
            Spre deosebire de cei ce au crezut în numele Lui şi cărora Le-a adresat prin viu grai aceste cuvinte:
            “Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. / Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. / Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. / Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. / Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:20-24).
            Şi:
            “Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. / Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. / "Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia; / Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el". / Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului” (Evrei 10:35-39). 
            Sau, mai concis, şi pentru unii, ca şi pentru ceilalţi:
            “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. / Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei10:32,33). 
            Distincţia dintre ei fiind tranşantă:
            “Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. / Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! / Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2 Ioan 1:9-11).  
            Şi:
            “Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie (n.n. Iisus Hristos) din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. / Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; / Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. / Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt” (Ioan 17:6-9 – îngroşarea îmi aparţine).
            *
*       *

            Tragicul eveniment al răstignirii Sale a avut consecinţe de o semnificaţie şi un impact fără precedent şi cu implicaţii definitive asupra destinului uman.
            Ȋn primul rând, el a demonstrat sub cea mai brutală formă de exprimare că binele şi răul nu sunt câtuşi de puţin compatibile, iar acţiunea răului, opusă binelui, nu urmăreşte decât ruinarea acestuia prin distrugere şi apoi moarte.
            Când fac o asemenea afirmaţie vreau să aduc în atenţia voastră faptul că Hristos întrupat a fost şi a rămas singurul Fiu al Omului care nu a păcătuit şi, deşi a trăit în această lume în trup, El nu s-a lăsat contaminat şi corupt nici de ispitele ţesute de stăpânitorul acestei lumi, nici de presiunile lumeşti venite prin diverşi actori, de la cel mai mic nivel social la cel mai înalt, sau de la cei mai decăzuţi oameni până la cei mai desăvârşiţi, care cu toţii au făcut cu diverse prilejuri presiuni atât voluntare, cât şi involuntare asupra Sa.
            Iată ce spuneau în această privinţă doi stâlpi ai credinţei creştine, Apostolii Petru şi Ioan:
            “Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui, / Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (1 Petru 2:22,23).
            “Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este” (1 Ioan 3:5).
            Iar în privinţa ispitelor la care a fost supus de către stăpânitorul acestei lumi ne amintim că imediat după ce a fost botezat de către Ioan Botezătorul, satana a avut trei tentative majore de seducere şi atragere a Sa în păcat:
            ‘Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, / Timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit. / Şi I-a spus diavolul: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine. / Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu. / Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii. / Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; / Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti". / Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; / Căci scris este: "Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească"; / Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău. / Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: "Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău". / Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (Luca 4:1-13).
            Aceste ispite au fost încercate asupra unui om aflat singur, înfometat, însetat, slăbit şi presupus influenţabil, dar ele nu au reuşit să-L supună pe Iisus care, deşi se afla în mare dificultate, nu s-a îndoit nici măcar o clipă de puterea şi dreptatea lui Dumnezeu.
            Tot aşa a procedat şi cu alte ispite mai mari sau mai mici venite spre el pe diverse căi.
            Semnificativ este că chiar şi atunci când a ştiut, înainte de intrarea în Ierusalim, că va fi dat morţii prin răstignire, nu I s-a înmuiat credinţa şi deşi unul dintre cei mai de seamă ucenici ai Săi, Apostolul Petru, a încercat să-L determine a evita cele ce aveau să se petreacă, El i-a răspuns ferm şi definitoriu acestuia:
            “Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta. / Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16:22,23).
            Tot la fel a procedat şi în situaţii limită, când totul se tranşa pe viaţă şi pe moarte, precum a fost în seara în care a fost prins de oştenii arhiereilor şi bătrânilor şi împotriva cărora Petru a scos sabia şi l-a lovit pe unul din ei. Reacţia lui Iisus a fost din nou una ce nu lasă loc nici unui dubiu privind încrederea absolută, mai presus de propria persoană, ce o avea în dreptatea şi făgăduinţa lui Dumnezeu:
            “Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. / Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? / Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?” (Matei 26:52-54).
            Iar când se afla deja răstignit pe cruce şi asculta batjocoririle şi hulelile arhiereilor, cărturarilor, bătrânilor şi ale unor trecători, deşi moartea îi era iminentă El nu s-a slujit nici o clipă de puterea pe care o avea, împins fiind de vorbele ce le auzea dar şi de chinurile trupului torturat şi aflat în agonie. Ceea ce a prevalat în faţa acestui Fiu al Omului, mult prea umilit şi chinuit fără vreo vină, a fost nu dreptatea Sa momentană ci, din nou, dreptatea lui Dumnezeu şi împlinirea cuvântului Acestuia:
            “Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele, / Şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! / Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau: / Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. / S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:39-43).
            Ȋn al doilea rând, petrecându-se un astfel de eveniment, răbdarea lui Dumnezeu a atins încă un jalon de care nu se poate trece fără consecinţe. Evenimentul respectiv a însemnat atingerea  punctului culminant al acţiunii dăunătoare a răului în această lume şi comitentul trebuia să fie sancţionat, ceea ce s-a şi petrecut odată cu învierea lui Iisus Hristos şi înălţarea Sa la Cel ce L-a trimis:
            “Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. / Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. / De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; / De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; / Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:7-11).
            Aţi remarcat ce a spus chiar Iisus Hristos?
            “Stăpânitorul acestei lumi a fost judecat”!
            Prin aceasta diavolul, şi împreună cu el toţi ceilalţi îngeri decăzuţi, precum şi acoliţii lor supra-umani, umani şi/sau para-umani au fost sau vot fi definitiv puşi alături de rău şi, prin urmare, îi aşteaptă execuţia sentinţei: distrugerea totală.
            Şi numai aceştia! Ci şi toţi cei care nu au crezut în Iisus Hristos şi care astfel, pierzând mântuirea, au fost deja judecaţi, de judecată namaiputând scăpa decât cei credincioşi:
            “Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3:18).
            Iată şi “motivarea”, cum am zice noi, după înţelesurile noastre cele slabe:
            “Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. / Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. / Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3:19-21).
            Vedem că această judecată a identificat ceea ce trebuie din nou separat pentru revenirea la perfecţiunea dintâi a creaţiei lui Dumnezeu: lumina (viaţa), de întuneric (moarte), deci binele, de rău.
            Exact ca şi la începuturi, cu singura mare, capitală diferenţă că, de data aceasta, la ceasul rânduit de Dumnezeu, separarea va fi definitivă, prin distrugerea totală a răului, împreună cu promotorii săi:
            “Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. / Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui (n.n. Iisus Hristos) ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor” (Apocalipsa 19:20,21).
            “Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. / Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. / Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsa 20:13-15).
            Prin această ultimă separare creaţia lui Dumnezeu se va reîntoarce la perfecţiune, fiind împlinită şi cu numărul de oameni planificat de Dumnezeu de la bun început şi devenind unitară întru slava puterii lui Dumnezeu.
            Ȋnţelegem că omul, prin gaţia lui Dumnezeu, a fost din nou pus în faţa unei alegeri cu efecte capitale asupra destinului său, o alegere care însă are cu totul alte premise decât cea care l-a condus în păcat:
-      aceasta nu este o capcană, ci dimpotrivă chiar alternativa de slavare din cursa morţii;
-      este o alegere în cunoştinţă de cauză ce se face în urma convieţuirii
alături de rău, cunoscându-se astfel bine efectele acestuia asupra vieţii;
-      ea se bazează pe adevăr şi nu pe minciună;
-      este definitivă şi consecinţele de rigoare nu mai pot fi schimbate;
-      ţelul nu mai este unul utopic, alegerea se face clar între Iisus Hristos şi satana, adică între viaţa veşnică şi moartea eternă.
În concluzie, pe cine ascultaţi? Sau în cine credeţi?
            Deci, pe cine urmaţi?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu